1.
Să schimbăm polaritatea
Mut nişte zile negre,
în joaca de-a Dumnezeu,
pot face linişte în inimă
şi el se bucură că-mi iese,
renunţând la tratament pentru tristeţi.
Între două ploi, o tăcere rea cât un viscol,
cât o furtună,
care trece ca un tren printr-o haltă,
din care oricum nu se mai urcă nimeni…
În urmă nimicul face pace cu noaptea,
acoperind vise, ucigând zborul.
Al meu, suflete beteag,
bogat în aşteptare de anotimpuri
în care am uitat să rup foile calendarului
împărţit între noi,
două entităţi cu acelaşi polaritate.
Şi dacă nu aveai atâtea treburi,
puteai tu, să-mi schimbi rochiţa
cu întrebări
şi cu răspunsuri învăţate…
2.
Trecerea de prag
Doamne,
între bine şi mine
e o tristeţe de om,
harta pierdută de Adamul infantil,
o tăcere grea ca lespedea în ţintirim.
Ai văzut, am încă un rid pe frunte,
altul pentru toamna din mine?
Ce să mai povestesc despre dor şi neputinţe,
tăcerea din singurătate,
sunt de mult nişte litere îngălbenite,
de care fug toţi poeţii…
Viaţa, doar o dantelă cu iţele timpului,
mai lungă, mai grea.
Croşeta mea, cu vârful bont
perseverează reparând scara de mătase
împletită din dor cu dor,
din iubire şi pe faţă şi pe dos,
din litere aşezate perfect pe viaţă,
până când devin poveste…
una care mă trece pragul
şi mă invită la bal.
3.
Condamnarea la viaţă
Doamne, obiectez,
filmul tău are multe hibe!
Nu ai mers cu scenariul
până la capăt,
ne-ai lăsat pe noi, personajele
abia născute, să ameţim în caruselul
de senzaţii şi vorbe
pe zile şi întâmplări,
fără să ştim că preţuiai fructele
mai mult, când dădea bruma
şi peste ele şi peste noi…
Şi totuşi ca şi noi, mângâi des
mugurele la început de timp,
roz în obraz cu tenul crud şi formă
indecisă, promisiune amânată,
a rodului răscopt,
ce trece în al timp,
strop de vin fixat în ADN-ul vieţii.
Eu, femeie, stric echilibrul
şi de la zero mereu e începutul,
duc mai departe
sacul cu nădejdea,
că-mi rămâne îmbrăţişarea şi sărutul de pe frunte.
4.
Lumini şi umbre
Păsări albe, zbor planificat
într-un cer cu perdelele trase,
zidită în cubul meu de ceaţă,
cu rouă în plete şi pace-n privirea
de dincolo de toamnă…
Îmi vreau înapoi anotimpul promis,
cu iubire cu tot,
cu îmbrăţişarea aia lipsă
la apelul dorului!
Unde eşti, unde am ajuns,
prea departe de şoaptă,
nici un murmur, nici un gând
nu răzbate?
Nu mai eşti, nu mai sunt
frământarea în lut,
foc sacru topind depărtări.
Trec cârduri cocori, e târziul din noi,
cu noaptea rătăcită pe drum,
rostogolesc privirea ca un zar scăpat din palmă,
nu te văd printre paşi, în nisipul risipit
al sorţii, nici o urmă, nici un gând…
doar păsări ce albesc spre apus!
5.
Cărări cu GPS
Bucuriile sunt pentru începători,
grijile, pentru avansaţi…
de aceea, îngere mai scoate din spini,
mai deschide nişte ferestre cu faţa la cer,
invită-mă la o cană cu vin
şi cuvinte pisate,
până ce-şi ia dorul curaj să povestească.
Voi ţine o conferinţă de presă,
despre femeia poezie sau cum se acoperă
grijile cu metafore şi îmbrăţişări.
Voi fi acolo cu braţele pline de vorbe
foste rosturi şi poveşti uitate.
Cu poarta deschisă şi cărarea măturată,
cu rochia boţită de riduri,
cu pasul mai scurt,
voi planta capcane cu flori,
în muzică de Bach, toate poeziile
vor fi bucurie şi durere, început
fără sfârşit,
ca să poţi alege tu finalul
şi eroii,
călători pe drumul drept,
când mereu cărările au Gps.
6.
Caietul de amintiri
Fire de nisip, bucurii mărunte,
le atragem, le respingem,
noi, doi poli din magnetul sorții,
obligați să existăm.
Pământul rostogolit ne umple lumea
cu nimicuri fosforescente,
când nu știam unde punem pasul
și tristețea ne devenea dimineață.
Să batem ferestrele-n cuie!
Ce nevoie mai avem de cer,
când e atâta liniște aicea jos,
cu caietul de amintiri pe genunchi?
Și mă cuprinde o boală grea,
un dor să-ți fie dor de mine,
înainte de a deschide poarta sorții,
eu, o imagine neclară
dintr-un vis spre altă dimineață…
7.
Veșnicii copii
Bărbații, în fiecare zi, îi punem sus
lângă icoană, mici Dumnezei, ne sunt
în fiecare dimineață,
la care ne închinăm și ne rugăm…
Ne revoltăm și uneori mai suduim,
chiar le promitem că-i dăm jos
de pe perete, de nu le suntem și noi
portrete, de taină-n buletin.
Am vrea ca lacrima să ne fie ștearsă
și mângâierea pe obraz să o simțim,
îmbrățișarea să ne fie haină
și dorul lor, nu ne va fi străin.
Veșnici copii, ne caută în câte-o mamă
și noi le suntem brațul ferm și-ncurajarea
de fiecare zi și bucurie și destin.
Cu noi fac pasul jumătate,
iar celălalt îi sprijinim să sară
obstacole, dureri, neîmpliniri.
Le suntem pernă, casă, dar și visul de la ziuă,
când dimineața le sărutăm privirea,
iar ei, ca niște fluturi mari,
își întind aripa spre zborul
de fiecare zi…spre altă floare,
8..
A fost odată
Ți-am spus că încep furtunile
și-mi aprind pădurile secrete…
Iubitul meu, iubita ta, se pierde –n fum…
De la cer la pământ, fără semne de circulație,
vântul derutat se oprește,
să facă popas recunoașterii,
când îmi mângâie obrajii îmbujorați
de vestea începutului de sfârșit…
Nu i-am simțit atingerea gestului îndurerat,
care mă caută,
cu parfumul tău împrăștiat de vânt,
eu, pe un nor, în alt gând,
înfășurată în veșmântul de ceață,
levitez.
Coboară, încet o liniște mare,
cu anotimpuri închise
și nimic nu vreau să-mi mai tulbure somnul
visându-mi amintiri
în care ți-am ținut loc de pernă.
9.
Când eram un gând
Cuvintele în piramidă străpung diminețile
cu șoapte și vise, acolo unde lăsaseși loc
de întoarcere…
Te căutam pe paginile albe ale unui început,
în poienițele cu flori înrourate,
de-a lungul unui pârâiaș de munte,
pe scara schitului unde pelerinii te așteaptă
și lasă umbra să se aștearnă
pe cărări neumblate.
Te căutam pe unde nu lăsaseși semn
că ai fi fost,
dar inima mea pulsa alert…
mă așteptai cu fragi și flori,
acolo unde iubirea se adăpostește
și cuvântul devine poezie.
Te așteptam să mă găsești
în fiecare dimineață, înainte de cuvinte,
când eram doar gând
și mă pregăteam de drum…
Eram pelerinul fără umbră, un gând…
Facebook
WhatsApp
TikTok
