PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE: Un câine

Într-o seară târzie de iarnă, mergând spre casă pe aleile dintre blocuri, a apărut pe neașteptate din întuneric. Era mai degrabă mare, frumos, cu blana scurtă, maronie. Nu îl mai întâlnisem până atunci și m-a încercat o ușoară teamă când am văzut că mă urmează. O alee, două, m-am oprit, s-a oprit, am plecat mai departe, m-a urmat… Când am deschis ușa blocului, a intrat și el, agil, pe lângă mine. A urcat scările cu mine, încrezător, prietenos. A vrut să intre în casă, împreună cu mine și după ce am închis repede ușa în urma lui a lătrat scurt. După un timp am întredeschis ușa să văd ce face și el era tot acolo, se culcase pe preșul de la intrare. M-am gândit că trebuie sa fie înfometat și i-am dus o farfurie cu mâncare caldă.  N-a gustat din ea. Am coborât apoi scările, la parter, cu gândul să îl scot afară și el m-a urmat, vesel. Cu greu l-am păcălit să iasă și iarăși, după ce am închis ușa în urma lui, a lătrat scurt și atunci i-am simțit tristețea și am înțeles ce voia. Cuprinsă de remușcări, după un timp am ieșit afară să îl chem înapoi. Începuse să ningă cu fulgi mari și apoși. Plecase, lăsând mâncarea neatinsă. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci, dar m-am întrebat adesea dacă voia afecțiune, prietenie sau un loc unde să doarmă…