PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Vocile căderii

Viața ca o glumă proastă, de Liviu Ornea, Editura Nemira

Viețile fiecăruia dintre noi își găsesc deseori cuvintele în care să își așeze poveștile, în care să își potrivească fiecare dintre gesturile care le personalizează, dar și vocile care le personifică, le singularizează și le face recognoscibile de fiecare dintre cititorii care le urmăresc desfășurarea pe itinerariile și traiectoriile de parcurs, de traversat, de dus la unul dintre capetele lor căutate dar niciodată știute. Viețile se așază mai departe la vedere, în lumina în care se pot face și în care pot rămâne vizibile pentru cât este necesar să se încerce citirea și eventual înțelegerea lor. Căderile din alcătuirile și din gesturile vieții sunt incluse în toate aceste cuvinte în care sunt încăpute întâmplările și poveștile lor.

 

Liviu Ornea a aranjat în asemenea fel vocile personajelor sale încât fiecare dintre ele să fie distinctă atât cât este necesar pentru a-i prinde, pentru a-i desluși fiecare dintre sunetele ce le fac cunoscute intensitățile și simțite trăirile împreună cu toate componentele adăugate de decorurile în care se fac auzite, în care își fac cunoscute mișcările, poveștile și urmările lor.

Plouă deprimant, o ploaie care parcă te pătrunde și dacă stai la adăpost. De dimineață toarnă întruna, îi ascultă răpăitul ritmic în tabla pervazului. Privește de la fereastră ploaia, înfășurat aproape în perdeaua odată albă, acum gălbuie și plină de praf. Fâșii de apă unduind sub rafalele de vânt, ca într-o stampă japoneză. Șiroaiele, ca un fel de snopi curbați. „Atâtea clăile de fire stângi!”- niciodată n-a înțeles bine poezia asta. Îi place, totuși, mult. Nu era obișnuit să-i placă ceva ce nu înțelegea…

Melancolia păstrează în stările ei fiecare notă din fiecare voce pe care personajele lui Liviu Ornea o fac să se audă, să își arate astfel încercările de scăpare din ochiurile dese ale năvodului vieții în care au fost prinse și în care se încurcă și mai tare odată cu fiecare zbatere prin care încearcă evadarea, imposibila evadare de fapt. Fiecare prindere este vizibilă și îi rămân fiecărui prizonier la îndemână vocile și cuvintele împreună cu amitirile lor care pot să relateze și să așeze povestea cât mai confortabil în ramele ei, și mai departe în desfășurările care își pot ajuta personajul să își traverseze fiecare dintre momentele căderii, ale rătăcirii și ale pierderii oricărui reper ce i-ar mai putea asigura prinderea, salvarea.

Proust povestește undeva despre zgomotele amorului vecinilor, despre graba cu care se spăla ea în lighean după. Orașul însuși trebuie să fi avut altă amprentă sonoră, vibrau în aerul lui alte zgomote. Citise, își amintea bine, că Proust pentru un pasaj din carte, poate pentru Prizoniera, dar nu mai era sigur și, oricum, cum să mai fi sigur de ceva într-o noapte de insomnie ca asta, când gândurile-ți aleargă parcă în transă și tu abia te ții, gâfâind, după ele, încercând să le prinzi laolaltă, ca să închegi măcar un singur Gând?, Proust, deci, îl pusese pe un anume chelner de la Ritz, cum Dumnezeu îl chema?, cum îl chema pe nenorocitul ăla de chelner de la Ritz, îi stătea pe limbă, doar știa cum îl cheamă!, îl pusese să-i facă o listă de strigăte (sau strigături?) ale negustorilor din piețele vechiului Paris….

Fiecare dintre vocile auzite de Liviu Ornea și puse de el în Viața ca o glumă proastă sunt distincte și refuză amestecarea uneia cu alta dintre cele ce îi țin companie și fiecare dintre ele se lasă ascultată până la capăt, se lasă totodată prinsă în propriile plase și ochiuri ale lor care le asigură prinderea definitivă în acest năvod al căderii, al scufundării lente în propriile reverii și alcătuiri ale ratărilor care le pândesc și le prind în țesătura lor densă fără a le mai lăsa posibilități de scăpare. Doar pe ici, pe colo mici prelungiri ale fiecărei agonii și ale fiecărei manifestări ale lor.

Credeam, într-o vreme, că, deși totul se schimbă în jurul nostru, fiecare dintre noi rămâne, în mod esențial, același, adică rămâne așa cum s-a format în adolescență și prima tinerețe. Uite că nu mă mai recunosc, trebuie să fi fost ceva greșit în mica mea teorie…

Suntem conduși de aceste voci în profunzimile disponibile ale căderii, ale căderilor, ale ratării rămânerii și continuării vieții și ale poveștilor ei pe liniile de plutire care le-ar fi putut menține oarecum în firescul normalităților, sau ale așa ziselor normalități. Liviu Ornea a ales să ne înfățișeze așa aceste desprinderi, aceste ruperi, aceste căderi și învățându-ne astfel să ascultăm zgomotele și vocile distincta ale fiecăreia dintre ele.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…