Apropierea sângelui, de Ion Șerban Drincea, Editura Junimea
Timpul aduce la un loc și desface fiecare rost și moment al unor vârste, al orelor în care ele se pot face văzute, se pot ascunde sau se pot lăsa auzite, ascultate, spuse. Mai departe sunt cuvintele și așezarea lor, momente și stări care construiesc alcătuirea și spunerea, care demontează uitarea și continuă astfel povestea începută de gând, de amintirile și de trăirile lui ce nu au putut fi uitate, ascunse, lăsate nespuse. Toate se așază în continuare în fiecare dintre aceste vârste (cu)prinse în corpul nesfârșit al poeziei, în timpul încăput în toate momentele ei și în fiecare dintre încăperile prinse în tot acest timp.
Ion Șerban Drincea ne pune aici, în aceste desfășurări ale fiecărei dintre aceste vârste și ale fiecărei ore din structura timpului pe care el l-a salvat (în)scriindu-l astfel în fiecare dintre aceste scrieri și așezări în și între aceste structuri, în fiecare dintre straturile și firidele păstrate în alcătuirile și desfășurările lor. Suntem martori, privitori ai fiecărei vârste, a fiecărei ore care nu trece, care rămâne fixată în această rețea depozitată de și în cuvinte.
A venit o vârstă
când fiecare gând
capătă forma ghiocului
dincolo de adâncurile nașterii
răstignită într-un început
peste urmele îngerilor
fugăriți în războaie
Mai departe, sau mai aproape de fiecare dintre orele în care aceste vârste infinite se așază în porțiunile timpului regăsit putem să rămânem în starea de martori, de continuatori ai mesajului lăsat ca urmă de fiecare dintre cuvintele acestei poezii, ale acestei povești ascunse în crevasele timpului și în fragilitățile lor. Orele se mută și se lasă greu numărate sau prinse în plasa timpului, iar mai departe ne fac vizibilă o diluare și o anihilare a acestor cuprinderi fiind construită iar povestea despre fiecare nouă și proaspătă renaștere și despre noile stări însoțitoare ale lor în care autorul se regăsește și în care se lasă așezat, văzut, cunoscut.
Am rămas suflet alb
cu grădini suspendate
și ard pe neliniști
de când mi-ai spus
că au murit trei căprioare
pe unde ai trecut
cu noaptea în genunchi
să-mi arăți cocoșii spânzurați
de cumpăna zilei
Melancolica trecere prin fiecare stare poetică lasă urme, urme care mai departe rămân ca repere ale trecerii celui care le-a simțit și le-a scris prin fiecare dintre stările și alcătuirile lor. Totul se păstrează în aceste nuanțe care sunt de găsit în potrivirea fiecărui crepuscul, a fiecărui moment panic al fiecărei zile din corpul viu al fiecărei vârste.
… pe colbul timpului răvășit de zbor
nu știam unde sunt ochii zilelor
nici brațele nopților
și mă înveseleam cu îngerii
pe sub pomii Edenului
venit în recunoașterea începutului
să îi scriu istoria…
Ion Șerban Drincea ne poartă pe aripile cuvintelor puse în poemele lui prin toate vârstele încăpute în ele, prin tot ce s-a putut așeza și înțelege din ceea ce a văzut și a simțit și a putut să cuprindă transfigurând și fragilizând fiecare imagine până când orice mișcare a siluetelor lor s-a putut muta într-un semn caligrafic care se scrie și se desenează neobosit până în cele mai calde și mai adânci zone prinse și așezate în acest delicat infinit. Poezia îi poartă cu ea fiecare vârstă și fiecare dintre orele ei care s-au putut dezlipi și detașa de posibilitățile de a fi prinse și împietrite de timp.
GABRIEL ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…