Bicicleta Van Gogh, de Marcel Tolcea, Editura BRUMAR
Poezia este acel tribut artistic pe care poetul îl aduce fiecărui moment al facerii lumii, al vieții înțeles de el sau nu, este acel tribut sincer și mereu convertibil în sentimente, în stări care se răspândesc, care se amplifică și lasă în urma lor tot ce se poate înțelege ca fiind deosebit, unic și delicat făcând ca toate acestea să fie, să rămână (ca) un semn niciodată șters sau stins, acela pe care poetul, poezia lui îl aduc, îl includ în stările lor scrise, așezate astfel în aceste mereu (ne)controlate stări ale neuitării, ale însemnării în așa fel și ale mișcărilor lui prin fiecare din împrejmuirile și atingerile care îl completează, care îl pun în tot acest joc artistic (ne)firesc. Fiecare asemenea întâlnire presupune un buchet de gesturi care (pre)figurează actele și acele necesare ritualuri prin care se lasă înțeleasă oricare apropiere posibilă care trebuie să aibă loc și să spună corect despre căutările, trăirile și inducerile lor.
Marcel Tolcea se folosește de asemenea stări în această destinsă călătorie artistică de un obiect (ne)liniștit și fragil, unul care ne propune și ne face cunoscute eleganța, grația și exuberanța încăpute de fiecare dată în echilibrul (mereu) instabil al fiecărui rit care propune și ne face cunoscute trimiteri, fandări sau atingeri, acte în urma cărora povestea își îngroașă cât este necesar liniile și cuvintele care o compun, care o amplifică și îi descriu corect fiecare descriere și întruchipare care au loc odată cu lectura, cu simțirea și înțelegerea lor.
Un dinam îndrăgostit de Roată,
Într-o seară, își apropie obrazul
De Rotunda Roată Domnișoară
Și îi spune tandru:„Dintre toate,
Tu îmi ești mai dragă și aproape.
Cin’ ne-a blestemat ca doar în noapte
Lâng-obrazul tău să ne spunem șoapte
Și iubirea noastră ca să țină doar
Cât ține lumina, cea de sus, din far?!”
Astfel și nu altfel devenim parte a călătoriei și suntem nevoiți să învățăm să ne folosim propriile simțuri pentru a putea identifica și recunoaște Bicicleta Van Gogh, poezia purtată de vehiculul ludic cu care vom merge și lecturá împreună cu însoțitorul autor al ei prin teritoriile (de)scrise și conturate oarecum nefiresc de cuvintele și liniile pe care le lasă să se vadă continuate, expuse în siajele de după trecerile ei, treceri însoțite de ținuta aristocratică în care poezia își înfășoară și își ține cuvintele care o transportă, care o apropie și care o fac plăcută vederii celui care se oprește, care admiră aceste delicate, unicate semne și sensuri care alcătuiesc, care desăvârșesc acest sensibil și mereu în mișcare corp.
Cânt, sirenă, uimirea lumii din mare
Printre pești coborând cu aerul oprit.
Jos, domol, adâncul jinduie vapoare,
Apa-mi roade fierul galben, ruginit.
Spițe de la roată se prefac în alge
Sau tresar arginte, stele lucitoare,
Sus le înfioară, duse de catarge,
Lungele cuțite, păsări călătoare.
Țiparii-cauciucuri urcă spre lumină
Șerpuind alene drumul către far
Ce, uitat pe maluri, liniștea-și înclină
Ochiului pisică, de la alt hotar.
Teritoriile, spațiile prin care se desfășoară călătoria cu/pe Bicicleta Van Gogh, bicicletă scrisă, tunată de Marcel Tolcea cu cuvintele vii ale poeziei sunt adăugate cu tot ce are bun și artistic fiecare punct cardinal atins de traversările ei, traversări însoțite de stări care își încarcă live și își încurajează trecerea prin coridoarele lumii deschise special de fiecare orizont trecut de ele rămânând conectate pentru această evadare cu tot ce se poate trăi și adăuga în, lângă și împreună cu aceste senzații. Suspansul face parte din orice meniu care însoțește un echilibru, iar notele și sunetele consolidării lui însoțesc acest zvâcnet intens, refrenele memorate și repetate în oricare dintre căutatele încercuiri de son-uri, de melodii și de texte cunoscute sau nu, dar firesc și amplificat de ecou repetate.
Dulce bicicletă cu ochii albaștri,
Roți cu spițe ai în loc de fiaștri,
Buza de sus, supărată, e doar un ghidon
Așezată deasupra de far-papion,
Mâna dreaptă și stângă, ascunse în albe
Mănuși, mângâie lanțul. De salbe.
Iar pe deget-inel cu piatră supțirică,
Roșu crud, sălbatic, ochiul de pisică.
Poetul vede departe și scrutează împrejurimile din șaua lui, iar imaginile se lasă mutate în cuvinte și transmise în frame-uri care mențin ritmul și mișcările pedalării, al continuării mișcării lumii împreună cu poezia care o face să devină vizibilă, auzită și povestită, dar și însoțită de culorile și aromele propuse de dezinhibata privire care se lasă printată de aceste deschideri ale libertății, ale libertății care face posibilă toată această facere a lumii împreună cu mecanismele ei trăită și (de)scrisă de Marcel Tolcea. Bicicleta Van Gogh devine astfel vehiculul cu care poetul (ne) transportă spre destinațiile (pre)stabilite împreună cu acest tribut pe care fiecare gând și gest al lui îl fac firesc și dezinhibat spre fiecare artă, spre cât se poate mai departe în încăperile ei să (mai) încapă.
Iată ce i se spune roții din spate care este El-atât
de îndrăgostit de Ea încât s-a legat cu un lanț de
bicicletă pentru a sta mereu împreună-prin vocea
poetului Marcel Tolcea:
Nobile arcaș, fără mândrie,
săgetat de spița argintie,
chiar te doare despărțirea desuetă
de nebuna roată centripetă
și-napoi ar vrea să-ți deie
umerii rotunzi, răpiți de-o cheie,
fără să îți pese dacă-n stih
ea îți va șopti, de-acum:
„Ich liebe dich!”
Bicicleta Van Gogh, de Marcel Tolcea este (și) un obiect artistic, unul completat de ilustrații preluate din LˊILLUSTRATION(Colecțiile anilor 1894 și 1897), unul polizat, desăvârșit de fiecare apropiere completată de privire și de simțuri a cititorului, mai departe de ritualurile lecturii care se ramifică și ele spre fiecare dintre emoțiile trimise de autor spre cititorii lui. Astfel este distribuit și multiplicat acest tribut, tribut căruia fiecare dintre participanții la această călătorie inițiatică trebuie să îi asigure condițiile pentru a fi prezent în fiecare dintre locurile necesare acceptării și primirii lui. Salutul și reverențele sunt gesturi artistice incluse:
Hei, priviți Bicicleta
cum își ține
respirația
în
roți
iar momentele alese pentru ele sunt mai departe diversificate și așezate (oarecum) concentric în această continuă rotire necesară (dez)orientării și devenirii parte a călătoriei cu acest grațios subiect. Bicicleta Van Gogh este în întregime acel tribut pe care Marcel Tolcea îl (a)duce permanent firii și trăirilor lui de estet și poet, de privitor, de însoțitor și în continuare purtător al acestor însușiri prin fiecare încăpere a lumii pe care a intuit-o, care l-a primit, l-a păstrat în atmosferele ei și l-a găzduit.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Facebook
WhatsApp
TikTok
