PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Traiectorii

nimic nu e în neregulă cu mine, de Ramona Boldizsar, casa de pariuri literare

 

   Poezia dospește în încăperile corpului și îl încarcă în permanență, îl păstrează în starea de umplere continuă,de încărcare cu această necesitate mereu încercată de a-și modifica, de a-și crește capacitățile și mai departe de a le pune în cuvinte, de a le așeza în fiecare dintre stările pe care și ele pot să le încapă și să le țină în cuprinderile lor disponibile, să le accepte și să le recunoască toate aceste modificări și în continuare fiecare rezonanță a lor. Toate se amplifică și se dispun în noile traiectorii pe care le impun și pe care le disponibilizează pentru a fi memorate și consumate, traversate, iar în continuare povestită încercarea acestei experiențe mereu proaspete, întotdeauna așezată în stările intense ale noilor cunoașteri și cuprinderi.

 

  

   Ramona Boldizsar a îndrăznit să pornească în această călătorie, și-a asumat fiecare dintre momentele ei vii, dintre trăirile ei calde și și le-a adăugat firescului de fiecare zi impunându-și să mențină și să cunoască fiecare azimut și fiecare distanță pe care le traversează, pe care le face înțelese această călătorie și toate reperele ei care de acum devin cunoscute, care sunt transmise și amplificate de cuvinte, iar mai departe mutate în corpul și în stările celui care îndrăznește și încearcă aceste apropieri.

e ușor să evadezi, să dai cu seen, să-ți propui să te conectezi

mâine, să nu-ți ceri scuze, să păstrezi gesturi opuse care să 

vorbească pentru tine…

   nimic nu e în neregulă cu mine ține în întreaga ei alcătuire anumite repere induse de autoare, repere care mențin pe o orbită vizibilă toate etapele călătoriei propusă de ea, fiecare dintre adâncimile sondate și spuse, și toate numele și numirile care încap în ele aceste experiențe, aceste transfigurări și dezlipiri ale lor de corp, de acele zone ale corpului care pot să rămână mai departe în aceste zone ale singurătății și ale însingurării, zone ce vor putea mai departe să își asume noi creșteri și noi adăugări care se vor menține în stările vii ale vieții, ale completărilor ce le vor așeza din nou în fiecare foton îngăduit de lumină în noile ei alcătuiri.

scriu despre paginile rupte și șterse despre

pulsul care scade și crește

despre caserolele care se închid etanș

și despre

tancurile ruginite ale inamicilor

senzoriali

   Realitatea se risipește în cuvintele manifestului care crește, al hiperrealității care își ițește imaginile și le lasă să se desfășoare în cuvintele ce cresc în corpul lor mesajele, iar mai departe lasă să se vadă traiectoriile lor așa cum glonțul trasor lasă în urma lui urma de foc pentru a-i fi citiți și înțeleși pașii, pentru a-i fi mai apoi desenată și memorată traiectoria toată și înțelese mai bine consecințele ei. Poezia crește și spune fiecare durere, fiecare neînțelegere și încearcă să transporte, să ducă cât se poate de departe mesajele alcătuite de fiecare alăturare a lor, de fiecare desfășurare îngăduită acum și aici de așezările pe aceste traiectorii găsite disponibile și urmate, urcate în desenul hărților proprii ale autoarei.

Dar dacă închizi ochii, lucrurile se derulează în continuare

Și fără tine.

În toată lumea trupul femeii e the vessel of essence, puritatea întruchipată,

în pântecele criminale cresc monștrii care atunci când se nasc

sunt îngeri cu aripi rupte. Și trupul femeii rămâne o cruce a

făgăduinței și sacrificiului

în Polonia ne întoarcem în evul mediu și în România victimele

violului sunt trase la

răspundere

   Ramona Boldizsar începe să vadă și spune mai departe ce vede, își implică simțurile toate și (se) folosește de fiecare cuvânt pentru ca toate acestea să devină și să fie cuprinse în acest corp ce se aruncă pur și simplu în întreaga desfășurare a acestor traiectorii ale căror dimensiuni și urme nu se vor cunoaște în totalitate vreodată, dar cu siguranță vor putea fi urmărite și vor putea să le fie completate desfășurările. Există în această poezie sensibilă și dezinhibată scrisă de Ramona Boldizsar anumite momente bine desenate de ea, momente în care se pot citi anumite siluete ale durerilor care se pot așeza și sălășlui într-un corp și în simțurile lui, în fiecare dintre alcătuirile în care se poate face vizibil și în care își poate arăta noile dimensiuni la care a ajuns în urma creșterii continue și după parcurgerea traiectoriilor în care s-a înscris și în care și-a spus aceste desăvârșite călătorii.

Cât despre mine, nu am nicio umbrelă

Și câteodată scriu și uit că am promis să fiu subtilă când vorbesc

despre de ce doare

adevărul e că nu sunt deloc traume ci doar eu

&n-am nicio scuză

   Restul este poezie, iar în cuvintele ei sunt redate fiecare dintre poveștile care au disponibilizat intensități și fiecare dintre senzațiile și trăirile care au putut să încapă în aceste mereu noi și necunoscute încăperi ale vieții, în aceste straturi care se lasă văzute doar în urma inciziilor ce pot impune desfaceri și pot mai departe lăsa să pătrundă priviri. Mai departe sunt cuvinte și corpurile lor încăpute în ele, desfășurate în fiecare moment al creșterii ce tocmai a fost declanșată și nu mai poate opri această continuă desfășurare a traiectoriei ce își caută continuu stările, așezările, azimutul.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…