PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Tăceri și împrejurimi ale lor

Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, de Maria Orban, Editura NEMIRA

   Există tăceri care își inundă împrejurimile cu fiecare nuanță disponibilizată de lumina strecurată de ele în peisajul care le primește, în acela care le acceptă împreună cu fiecare dintre momentele lor care se pot lăsa în continuare citite, înțelese și amplificate de oricare apropiere încurajată să le ducă mai departe rostogolirea în spațiul care își desăvârșește astfel creșterea, umplerea și toate revărsările lor mai departe.

   Tăcerea se păstrează cel mai bine în timp, în acest niciodată limitat teritoriu al lumii, al amintirii care nu obosește să își facă cunoscute și să își aducă la îndemâna cititorului atingerile, atingerile cu toate dezgolirile și dezvăluirile lor. Astfel suntem asigurați că toate aceste touch-uri cu tot cu foșnetul lor care nu încetează vreodată vor putea fi descifrate oricând li se dorește înțelegerea.

   Toate aceste senzații sunt redate de Maria Orban în lumea compusă de ea și cumințită (ne)firesc de tăcere anume pentru toate aceste desfășurări, în spațiile din Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, în această carte care le cuprinde în textul ei și le ține pe toate în teritoriul acesta acceptat, (re)cunoscut de tăcere, loc construit de autoare în care fiecare imagine spusă de ea se așază pe harta ce își face vizibilă și inteligibilă întinderea pe care umblă toate adăugându-se o dată cu fiecare formă de relief din alcătuirile lui.

Mereu a fascinat-o ideea de a fotografia ceea ce e vulnerabil. Gesturile, privirile rapide, nesiguranța care descompune figura cuiva. Felul în care lumina acoperă corpul. Bucuria care face pielea să-și schimbe culoarea. Spaima mică, din piept, care toarce ca o pisică. Hohotele și capul lăsat pe spate, somnul, pleoapele ridicate și alb-gălbuiul ochilor bolnavi…

   Toate cuvintele cărții se rotesc și împrejmuiesc (ne)firescul care se impune odată cu aceste tăceri pe care le (de)scrie Maria Orban, pe care le așază mai departe în momentele vieții, ale poveștilor lor care se refac astfel, care se întorc mereu din trecut în prezentul acesta tăcut, dar încărcat de imagini și de emoțiile lor, pe care îl păstrează și îl menține viu textul, puterile lui de a le păstra și de a le amplifica pe toate în cuvinte care continuă în acest fel să mențină formele și stările în care se lasă văzute, ascultate și citite aceste vieți.

Niciun vers, nicio fotografie nu pot anula haosul din cap, dorința, spaima…

   Tăcerea dintre privire și toate imaginile care se adună odată cu lectura se așază firesc în tot acest spațiu și ne face martorii unor introvertiri, al unor evadări în singurătate și necunoscut, în tristeți care au evadat din sentimente niciodată recunoscute de corpuri, de firi, de persoanele și de personajele care le-au adus aici, la îndemâna lecturii, în imediata vecinătate înlesnind empatia, desfășurarea lentă a vieții printre aceste legături primejdioase și prin toate adăugatele împrejmuiri ale lor.

Și se așază un fel de liniște, dacă așa se poate numi absența oricărei forme de viață…

   Cuvintele întrețin și păstrează permanent un dialog tăcut, unul care conservă vocile și sunetele lor în această delicată și transparentă tăcere ce se întreține în Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, în acest album (de)scris de Maria Orban, în toate imaginile statice ale lumii care a îngăduit în alcătuirile ei toate emoțiile din toate aceste (ne)cunoscute vieți.

Se așază pe o bordură, trage din nou aer în piept, realitatea e ca o cizmă de drenaj limfatic. Întâi se umflă tare, tot mai tare și strânge, apoi se lasă ușor și învăluie corpul…

   Poezia împreună cu toate simțurile recunoscute de cuvintele ei încremenește timp, timp împreună cu tăcerile lui, laolaltă cu fiecare gest care le aduce și le păstrează împreună. Toate aceste tăceri și toate aceste împrejurimi ale lor sunt (cu)prinse în imagini desenate de Maria Orban și adăugate în Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, iar mai departe (le) citim, (le) privim și simțim cum tăcerea își „îmblânzește” asprimile dacă este scrisă, dacă îi sunt astfel făcute cunoscute cât mai multe dintre stările, senzațiile, sentimentele și emoțiile care o însoțesc, pe care ni le adăugăm și le recunoaștem.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…