Anul tigrului de apă, de Ligia Keșișian, Casa de Editură Max Blecher
Poezia își caută întotdeauna cuvintele necesare alcătuirii și aducerii în toate apropierile disponibile suprafețele pe care își poate extinde, desfășura și expune cât mai mult din ce o poate explica, câte imagini o pot cuprinde și arăta și fiecare dintre indusele și amplificatele emoții, mișcări, gesturi, zgomote și mirări ce își mai pot face loc în tot acest mereu crescător teritorii numai al ei, în fiecare pliu pe care mai departe îl desface și îl expune privirilor odată cu fiecare mișcare prin spațiile cunoscute sau nu ale lumii care o poate (cu)prinde, care îi poate suporta acest niciodată uitat tangaj împreună cu stările, cu efectele sau impunerile lor.
Așa se desface un calendar al posibilei lumi care crește odată cu toate aceste cuvinte care îi încap și îi desfac teritoriile, așa cum îl scrie, cum îl spune și cum îl expune Ligia Keșișian în Anul tigrului de apă, în fiecare frământare pe care încearcă să o deseneze și să ne apropie mișcările ei scriindu-le, enumerându-le și uneori strigându-le cu acel strigăt mut ascuns întotdeauna în urletul neînțelegerii, al imposibilei traduceri a vieții pentru înțelesul tuturor, pentru fiecare privire și păstrare a ei ca martor tăcut, expresiv și niciodată obosit când este nevoie să spună.
De la un punct încolo, nu le mai cerem celorlalți să renunțe
la nimic pentru noi – ne acceptăm unii altora brutalitatea,
amintirile închipuite, tăcerea prelungă albăstrindu-se
a boală.
Mici momente de bucurie exagerată care maschează
și mimează
ce am crezut că într-un final o să vină…
Mesajele își caută cititorii, suprafețele lumii le păstrează și le disponibilizează pentru fiecare privire care vrea, care poate să se așeze lângă această lectură, să accepte și să facă față fiecărui moment din emoțiile acestei (pre)lungi traversări și efectelor ei ce nu se vor lăsa necunoscute. Ligia Keșișian și-a pus poemele în toate aceste stări ale trimiterii și ale transmiterii, iar mai departe de ele rămâne căutarea fiecărui cititor care se lasă atins și cuprins de cuvintele scrise de ea pe suprafețele lumii pe care le-a putut adăuga identităților și poveștilor din fiecare moment al facerii, al creșterii și al scrierii lor.
Ce bine-i când singura tinerețe și
singura casă aici sunt
pe hârtie n-ai nimic
de pierdut și ai din nou
senzația că ai lăsat aragazul pornit
într-un loc de pe lumea asta
a cărui adresă îți scapă definitiv
Fragmente nescrise din aceste suprafețe fragmentate de stări mutate în poezie ale lumii sunt arătate de Ligia Keșișian în Anul tigrului de apă, în acest volum care ține în el corpul întreg al ei, al celei care se scrie astfel și se lasă desfăcută în aceste cuvinte calde și reci, luminoase și întunecate, cuvinte pe care le expune odată cu lectura și posibila înțelegere a lor, a întregului proces impus de aceste apropieri căutate, necesare, disponibile cât se poate citi și adăuga fiecărui corp care se poate așeza și rămâne în aceste apropieri.
Mi-au spus să nu mai scriu
despre inimă dar cum să ignori
focul din camera de zi să nu te temi
că va înghiți într-un final toată casa
mâinile mele acoperite de țepișorii
fructelor de cactus nu mângâie
de teama de a nu răni
cuvintele pe care nu le pot rosti
într-o limbă în care sunt orfană
devin miei tineri în drum spre abator
trupul meu în vreme de război
se transformă în fabrică de gloanțe
te întorci spre mine
privește nu va rămâne nimic
uneori vei auzi muzica
Viața se merge mai departe pe fiecare dintre suprafețele lumii scrise de Ligia Keșișian, iar mișcările ei sunt adunate și așezate în stările (ne)clare ale lecturii, în cele (ne)sigure ale tulburării și în toate care mai pot să cuprindă și să explice neînțelegerea, tristețea, nesfârșirea și continua amplificare și creștere a acestor teritorii în care încearcă să încapă și să se lase expuse și continuate toate. Ligia Keșișian se scrie și se lasă citită odată cu fiecare identitate asumată și disponibilizată de poezie pentru a-și putea lăsa aceste semne pe suprafețele lumii văzute, traversate și înțelese de ea.
Dacă n-aș vorbi limba mamei mele și a tatălui meu
cuvintele mele s-ar preface tot în cenușă…
Urmele fiecărei zi și a fiecărei nopți ale vieții se lasă citite în calendarul și pe suprafețele lumii scrise de Ligia Keșișian în Anul tigrului de apă, se lasă văzute mai departe în fiecare gest surprins de mișcările pe care ea le face în timpul și de-a lungul parcurgerii lor lăsându-se auzit fiecare sunet de ecou controlat care poate fi adăugat și rostogolit, ecou în al cărui siaj se memorează fiecare semn care poate fi citit, ascultat și înțeles al acestor niciodată obosite creșteri și amplificări ale lor.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…