PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Sunetul dicret al timpului regăsit

O formă de viață necunoscută, de Andreea Răsuceanu, Editura Humanitas,2018

 

Munca de cartograf presupune să ai anumite abilități, abilități care te ajută la cuprinderea între anumite granițe a unor teritorii, a unor zone specifice, cu toate formele de relief și cu toate habitaturile care le compun și le fac vizibile. Folosirea timpului pentru a face cunoscute vremurile care străbat aceste teritorii este, deasemenea, una dintre acele însușiri care poate face să se vadă și să se cunoască anumite locuri ascunse, dar și anumite porțiuni care limitează cunoașterea lor în profunzime. Andreea Răsuceanu are aceste însușiri, aceea de bun văzător și delimitator al unui teritoriu, și aceea de aducere între granițele lui, niciodată definitive, a personajelor care au nevoie de acest habitat, care își descoperă necesitatea de a-l popula, de a-l locui.

În romanul O formă de viață necunoscută, Andreea Răsuceanu construiește o rețea senzorială vastă, întinsă ca o plasă cu ochiuri mici, care se vede și care își face personajele să trăiască într-un fel de prizonierat al timpului păstrat, reținut și el aici. Personajele prinse astfel aici, trăiesc într-o permanență firească a realității, o trăiesc și zăbovesc pentru a face auzite anumite frânturi ale ei.

Zgomotul a încetat, nu mai e decât țiuitul din urechi care se aude și el tot mai îndepărtat, mai înfundat, se agață de el cu disperare, ar fi groaznic să nu se mai audă nici asta, nimic, marele întuneric al tăcerii. Treptat, aude sunete care par să nu vină din jurul ei, ci din altă parte, sunete care au existat mereu, dar pe care nu le poate auzi decât acum. Adevăratele sunete…

Personajele sunt prinse într-un proces de macerare, de transformare a lor într-un compost textual îmbogățit cu arome tari, neliniștitoare. Fiecare gând rezultat în urma acestui proces, rostogolește cuvinte care se transformă în propoziții construite firesc, dar încărcate de necesarul sofisticat și rafinat al prozei de atmosferă, al prozei care se complace într-un univers liric asumat, și ascuns cu dibăcie printre rândurile ei. Andreea Răsuceanu cuprinde în acest roman, în textul lui, care încearcă să cuprindă și să definească forma necunoscută care se (pre)vede, mai mult decât ar fi necesar pentru a defini un teritoriu, și, de aceea, lasă marginile deschise pentru eventuale revederi, pentru posibile redesenări. Ochiul exersat care cuprinde spațiul acesta vast, face în așa fel ca și sunetul lui să se facă auzit, să se facă simțit la propriu și să reverbereze ca un ecou multiplicat la nesfârșit.

Peste lume căzuse o vrajă rea, care-o învăluise în vata ei moale, și oameni și animale stăteau ca prostiți în aceeași nemișcare ce-i prinsese când băgaseră de seamă, cu toții în același timp, că pe pământ se petrece ceva, un lucru nemaivăzut și nemaiauzit care avea să le întoarcă definitiv cursul destinelor…

Textul cărții O formă de viață necunoscută, își construiește un corp fizic dintr-un tumult sonor, senzorial și psihic, din toate elementele mai puțin expuse fizic și mai mult sugerate, arătate ca posibilități vagi de eventuale manifestări practice, reale. Corpul cărții se impune tacit, se construiește pe un teritoriu vast și propice acumulării, și se face încet, încet, vizibil și de neevitat. Este procesul pe care Andreea Răsuceanu l-a impus literaturii, literatură pe care o locuiește și pe care o scrie, acela de a se autoramifica de-a lungul scrierii și de a se multiplica în timpul lecturii, este atu-ul cu ajutorul căruia devine cuceritoare și acaparatoare. Timpul regăsit și aruncat aici, își pierde calitățile de conținător de vieți și al micilor istorii ale lor, timpul, aici, se transformă într-un vehicul care transportă anumite stări, stări care îi compun personajele, și le ajută să își facă auzit sunetul mișcării lor printre toate încăperile sale. Elena, Ioana, Stanca și vremurile lor, dezlegate de timp, apasă pe mici clape eliberatoare de sunete, și își aduc poveștile desenate rafinat pe partituri fără început, dar și fără sfârșit.

Cerul senin de vară încremenise dintr-odată, transformat într-o imensă mărgică azurie cu norișori pictați ca în tablourile kitsch din vitrinele artizanatelor. Da, mi-a zis, exact la asta se gândise, de pe bordura unde se așezase, la albastrul de mărgică al cerului, la culoarea lui neverosimilă de tablou cum se vindeau pe timpuri la bâlciuri, albastrul care nici nu se repezise să o înghită, cum se temuse, nici nu se depărtase amețitor, pur și simplu încremenise printre ramurile copacilor…

O formă de viață necunoscută, este partitura pe care Andreea Răsuceanu adaugă permanent note care să îi poată întregi compoziția, este o rafinată și elegantă culegere de sunete uimitoare, sunete care completează fiecare cuvânt folosit la alcătuirea ei. Este, deasemenea, un teritoriu care își completează tot timpul suprafața cu altele noi, cu suprafețe caligrafiate ordonat de un invizibil cartograf, cu locuri unde se poate asculta firescul vizibilității, vizibilitate pe care o poate asigura sinceritatea sonoră a unei povești.