PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Subtitlu

Ochiul inimei, de Marcel Tolcea, Editura Diacritic

   

   Există poezie care își lasă cuvintele să fie vizibile odată cu titlul de sub titlu, odată cu observarea, cu vederea și asumarea acelor stări așezate în dedesubt, sub primul ochi care poate să vadă și să înțeleagă, în lumina aceluia care acceptă această acoperire, aceste așezări peste formele lor care îi vor înlesni mai apoi fiecare reașezare în primplan, în forma ce îi va răspândi vizibilitatea și o va amplifica destul de firesc, și mai departe în registrul obișnuit al înțelegerii întregului ei corp. Aceste forme de trimiteri la celălalt nume, la toate celelalte atingeri făcute astfel posibile și impuse sunt mici răzvrătiri pe care le face vizibile subtitlul adăugat, oricare alt nume sub care s-au așezat cuvintele poeziei și care astfel se face mai vizibil și mai cunoscut.

 

  

   Marcel Tolcea are această disponibilitate practică de a-și adânci vizibilitatea înțelesurilor care se așază în poezia lui, are acest curaj de a muta atenția cititorului în jurul primului sens și de a-l trimite mai apoi în toată această călătorie care ajută pătrunderile în zonele acoperite, în acele părți ale corpului poeziei sale care acceptă starea propusă de autor de ecorșeu, de desfacere pentru a-și arăta și pentru a-și face cunoscute țesuturile care îi păstrează netezimile epidermei ce se vede și se fac cunoscute într-o permanentă prospețime, într-o continuă stare de înțelegere și de strălucire propusă de exigența cuvintelor alese să fie folosite pentru ca să spună și să înlesnească atingerea tuturor acestor rosturi.

Va să zică marea e liniștită: stinghia ce o 

susține e încă tânără,

va să zică vom trece

cu picioarele goale și în felul acesta

peștii mult se vor veseli citindu-ne de pe tălpi viața,

ceea ce, sinceri să fim,

am mai văzut și prin alte Târguri Oceanice

iar, la mal, am putea chiar pretinde un acvariu-roman…

   Ochiul inimei ne propune să ajungem prin corpul ei la aceste cunoașteri ale fiecărui subtitlu ce însoțește numele și care îi menține viu rostul și rosturile însoțitoare ale lui, care îi proiectează cât mai departe posibil zbaterile care propun toate cutremurele accesibile și disponibile să se transporte din interior în exterior, dinspre zonele cutate spre cele așezate și întinse ale suprafețelor care lasă să se (între)vadă strălucirea, toată acea lumină care își conduce cititorul spre simțire și mai departe spre înțelegerea ei împreună cu toate son– urile care o însoțesc și care îi asigură desfășurările pe toate suprafețele disponibile ale teritoriilor care îi primesc și îi acceptă aceste așezări.

Era un semn cu peisaje interioare, poate chiar sufletul

posesoarei, semnat de greutate și o paloare

încărcată cu alte, mereu noi înțelesuri

pe care le putem accepta sau îndepărta

ca pe niște simple eresuri…

   Poezia din Ochiul inimei ne explică aceste ieșiri, aceste moduri intense de a traversa toate pliurile și toate încăperile disponibile ale sufletului, iar mai departe sunt aduse aici la îndemână și la vederea, la acceptarea și aproape de înțelegerea care se pot așeza în privirile și în corpurile lor însoțitoare, corpuri ce își conving disponibilitățile să se lase cuprinse în toate aceste desfășurări și în fiecare mică sau mare mișcare a trunchiului poetic ce se face cunoscut prin toate aceste urme ce se desfac, care rămân și devin din ce în ce mai vizibile odată cu fiecare pas făcut, dus la capăt și consumat de autorul lui.

A fost odată ca niciodată un mărgean

într-o apă splendidă, dragii mei visători…

   Marcel Tolcea își coboară și își urcă cuvintele poemelor, propune acest perpetuu și neobositor sus/jos textual și impune un REM fără somn, o mișcare permanentă a retinei, a privirilor în(spre) toate straturile textului poetic, ajută astfel accesarea și înțelegerea fiecărui sediment ce și-a putut găsi loc între toate aceste figuri ale textului său, ale poeziei sale, în toate imaginile ce păstrează pentru mult timp stările impuse de ele și pe care le ține într-un fel de prizonierat care, în urma evadării incluse va transforma asumarea acestor înțelegeri într-un fel de stări de fapt permanente, continue și covârșitoare.

Deși nu învățasem pe de rost Regulamentul

de înflorit, împreună cu un coleg narator

am tras la sorți aerul ce ni-l donase-un planor

și ne-am grozăvit o jumătate de ceas în

fața vecinilor mei de la care Respectivul

împrumutase o cheie franceză pentru motor…

   Ochiul inimei induce și impune acea transparență care convinge cititorul că este și el acolo, că face parte din acest corp al acestui text și din toate stările lui, iar mai departe înțelege că detașarea de toate aceste atingeri nu mai este la îndemână și că totul a fost mutat definitiv în starea de privire, de contemplare permanentă, în toate setările pe care aceste experiențe supra și extrasenzoriale le impun și le lasă definitiv în corpul pe care l-au prins și pe care l-au cuprins.

Am vorbit ceva mai tare pentru steaua pripită-a cădea în chematul

locșor de lângă fereastră, dacă tot ce-a fost scris o să crească.

Nu plângeți, rogu-vă!

Încă de la primul cuvânt am stat toți într-o romanță veche,

nemțească…

   Marcel Tolcea ne arată în continuare și ne învață cum să navigăm prin toate aceste ape adânci și mereu în schimbare inițiați de fiecare subtitlu adăugat primului titlu, primelor nume ale acestor teritorii care propun vederea, dar și ascunderile ei totodată, care țin și cuprind titlul, dar trimit și la înțelesul devoalat de subtitlu, iar toate aceste forme de umblare prin corpul cuvintelor ce îi fac și desfac poezia îi sunt întotdeauna la îndemână în timp ce folosește toate aceste cuvinte și toate puterile lor care întremează și destramă sensurile împreună cu subînțelesurile și toate parcurgerile lor.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…