PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Structurile moi ale tăcerii

Cântecul păsării de plajă, de Tudor Ganea, Editura Polirom

 

Tăcerea se așază de fiecare dată cu discreție în toate cuvintele nespuse, în toate acele cuvinte care nu s-au putut scrie și își face astfel cunoscute, în fiecare dintre aceste stări și posibilități ale lor pliurile propice ascunderii, ale nespunerii, ale tăcerii și ale fiecărei situații în care ar putea rămâne necunoscute. Această așezare a cuvintelor într-o poveste le face să fie văzute, citite, auzite chiar, sau nu, dar fiecare dintre ele păstrează în structura lor sedimentele bine așezate ale tăcerii, ale muțeniei care poate să fie frustă, aridă și intensă, acea stare moale și tăcută care spune întotdeauna mult prin această asumare și păstrare a liniștii, prin această metodă de a se spune doar în posibilitățile multiplicatoare ale ecoului, ale perpetuării continue, de lungă durată.

 

Tudor Ganea ne oferă aceste posibilități ale literaturii și ale cuvintelor ei de a spune oarecum tăcând, de a se așeza și amplifica în mințile noastre într-un slow-motion continuu ca un tangaj care nu își mai alină sau oprește mișcările mutându-ne toate privirile și ascultările în atmosfera nefirească a unui blues lung, unul cu ritm încet, clar și care lasă simțirii tot dramatismul ce l-a încărcat și îl locuiește continuu. Fiecare propoziție ne ține așezați în această consistență amniotică a poveștii care nu poate fi evitată, care ne cuprinde complet în înfășurările ei și care ne duce în fiecare dintre adâncimile disponibile să ne primească propriile căderi și alunecări împreună cu toate durerile ulterioare ale lor.

Și se spăla și mânca și ieșea afară și revenea în casă și mergea la școală și se culca și se trezea și se îmbolnăvea și se însănătoșea și își consuma existența într-o liniște desăvârșită pe care tatăl său avea grijă să nu o perturbe decât cu minimul necesar al întrebărilor și răspunsurilor sale repetitive…

   Cântecul păsării de plajă are în cuvintele ei toată frumusețea și tot dramatismul necesare care pot să încapă în ele, în această așternere a lor la îndemâna alăturării noastre formând astfel covorul și desenul lui fără început și fără sfârșit, desen în care mai departe se așază toate poveștile cuprinse în el. Sunt aici toate elementele bucuriilor care se pot desprinde din tăceri și tristeți, din neîmpliniri și din drame și foarte multe repere ale momentelor vieții care se pot muta cu ușurință în stările premergătoare ale morții, ale acestei dependențe a vieții de sfârșitul, sau de sfârșiturile ei posibile spre care personajele își (con)duc pașii și actele existenței lor.

Asemenea unor regi ce urmăresc câmpul de luptă de departe, cei trei vecini se postau pe parapetul de beton al turelei și-și lăsau imaginația să le creioneze bătălia ce le era sugerată de freamătul mărăcinilor…

Sunt surprinse și așezate în cadre și în secvențe cinematografice fiecare dintre traseele pe care personajele își mișcă întâmplările și destinele și le impun cunoașterii și apropierii noastre, iar toate disponibilizează mai departe reluări explicite în care amănuntele ies cât mai în față și cât mai la suprafață invadând astfel cu momentele lor calde, reci, luminoase sau opace întreaga scenă, întreaga suprafață vizibilă a ei și făcând ca reflexiile lor să își impună strălucirile atât de firești deodată, cutremure atât de necesare cuprinderii și înțelegerii lor. Textul se așterne și primește la rândul lui așezarea cuvintelor și crește astfel povestea lăsând la vedere sfâșierile, durerile care le însoțesc și fiecare astfel de ramă ce se poate așeza și rămâne definitiv în destinele prinse în cadrele ei, în rama poveștii și fiecare cuvânt care le face posibil desenul ce le sugerează silueta, și mai departe tușa care îngroașă și face vizibile corpurile împreună cu toate mișcările și împrejurimile lor.

Plecase de dimineață spre mare, dar se abătuse din drumul spre apele ei. Se deplasa acum din inerție. Primise un impuls care îi schimbase direcția. Se dăduse jos de pe placa subsolului-ruină și de atunci mergea cu privirea în pământ, fără să știe pe unde îl poartă picioarele…

Un buchet de stări fără început și fără sfârșit plutesc în lichidul amniotic pe care lectura le întreține, pe care descifrarea lor le înfige definitiv în corpul nou care crește și le înțelege, și care le primește, iar mai departe le caută nodurile ce îi pot facilita dezlegările, desfaceri în urma cărora se pot ușor vedea ramificațiile ce țin în structura lor această sofisticată rețea a tăcerii la un loc cu toate limpezimile ei reci și cu claritățile calde, fiecare dintre ele necesare și adăugate acestor apropieri.

Silueta omului plin de ghinde, cu pielea din cauciuc i se contură iarăși într-o zonă a creierului pe care pur și simplu nu și-o putea controla. Trase adânc aer în piept  și grăbi pasul…

   Cântecul păsării de plajă ține în fiecare pagină descrise toate aromele pe care le poate face un text cunoscute lecturii, are fiecare dintre stările care pot ghida cititorul în structurile acestor tăceri moi, ale acestor tăceri care  acumulează tensiuni și toate forțele care pot mai departe să impună explozii senzoriale, explozii ce vor covârși, care vor invada cu toate descărcările lor necesarele nunți ale cititorului cu fiecare dintre aceste straturi prin care va fi plimbat și învățat să recunoască fiecare joc de lumini și de umbre ale poveștii împreună cu fiecare zgomot și cu fiecare dintre tăcerile ei moi și covârșitoare. Tudor Ganea ne impune aceste experiențe expunându-și povestea în această structură moale și densă a tăcerii ascunsă în fiecare dintre învolburările și zbuciumurile simțite și trăite ale ei.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…