PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Strigătul

Intracranian, de Ligia Pârvulescu, Casa De Editură Max Blecher

   Poezia protejează și păstrează în alcătuirile ei multe dintre stările care nu se pot face cunoscute decât atunci când se pot auzi, când se pot striga și rostogoli mai departe în ecouri ale căror pătrunderi nu vor mai putea fi oprite de nici o fire cu care se întâlnesc, de nici o stare păstrată de toate aceste însușiri lae liniștii de acum zdruncinate, iar mai departe mutate și lăsate să se facă citite într-un mereu amplificat strigăt, în acest gest oarecum extrem pe care cuvintele poeziei îl fac deseori. De aici mai departe rămân cuvintele martor, rămân acele cuvinte care continuă să spună după răspândirea, cunoașterea și mutarea lui în poveștile lumii.

 

  

   Ligia Pârvulescu scoate în lume și ne face cunoscute posibilitățile acestui strigăt, ne aduce la îndemână cât mai mute dintre îngăduitele lui așezări în cuvinte, în aceste cuvinte pe care poezia le recunoaște și prin care le poate da forțele și formele necesare pentru a (ne) spune și pentru a (ne) putea face să vedem cât mai mult, cât mai departe, cât mai adânc și cât mai în interior. Ecourile rămân, cum am spus, iar formele lor auzite, iar de acum firești stau într-o plutire uitată intenționat deasupra fiecărui gând ce va putea să se păstreze în amintirile care vor crește și care se vor face vizibile în fiecare poem, în fiecare întrezărire a oricărui fragment vizibil din alcătuirea lui.

lucrurile capătă o strălucire aparte încetinită

lumina se scurge din noi

sângele e lumină noaptea le fel și

aerul se întinde greu peste piele

atât de leneș că putem să-l prindem

să-l punem deoparte

pentru mult prea târziu

   Golirea minții de imagini și a corpului de senzații au loc permanent, se poate urmări și vedea fiecare urmă a acestor treceri care își lasă în forme vizibile fiecare urmă, fiecare punct al traversării lor se mută în semn, în acela care poate fi mai departe poem sau forma extinsă de strigăt care spune și care simte a lui. Aceasta este metoda de prelungire a zonei care poate fi acoperită și invadată de acest sunet atât de întins, atât de lung și de fiecare dintre aceste constrângeri ale minții descris. Fiecare poem este un fel de ieșire din aceste canoane ale însingurării, ale izolării emoțiilor care trebuie spuse, care mai departe trebuie scrise și desenate corect în fiecare tremur și urmă a lui prinsă în zvâcnet, în corpul prins și acoperit de această ubicuitate așezată în strigăt.

odată am stat și eu lângă cel care sângerează,

am văzut cum înserarea lasă urme adânci între lucruri.

umbra există în lipsa umbrei

la fel cum există viață în lipsa celor secționați de

frumusețea unor lumi inefabile.

am stat și eu lângă cel care sângera până când a rămas

doar asaltul materiei   

   Intracranian este un volum care crește și care se mută firesc în formă și în stare de strigăt, de poem care evadează neobosit din oricare moment constrângător al firii care îl adăpostește, al firii care îl gândește și care astfel îl scrie. Poezia îl spune mai departe și suntem făcuți martori și părtași ai acestei călătorii care ne expune cuvinte despre trăiri în vieți uitate de fiecare dintre noi, despre căderi și despre zgomotul lor în fiecare parte cunoscută și auzită, locuită de corpul nostru fragil, de mintea noastră desfăcută aici și arătată în cuvintele care o compun și care o descompun totodată.

în rotația corpurilor

fiecare gest cu propria descompunere  

   Suntem martori ai acestei desprinderi și ascultători mai departe ai fiecărei note din strigătul crescut de aici pe care fiecare parte dintre noi o poate auzi, o poate asculta și pe care o recunoaște. Suntem scoși și desprinși din orice fel de constrângeri îngăduite de oase și mutați în strigătul niciodată terminat, cu tenacitate construit și intensificat de cuvinte.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…