PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Sensurile suferinței

Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, de Alexandra Furnea, Editura Humanitas

 

O carte rămâne o scrisoare deschisă pentru totdeauna, un text niciodată închis și mereu disponibil să se continue, să se așeze în continuarea celui care se apropie de alcătuirile lui, de disponibilitățile pe care le eliberează odată scris pentru a se păstra și pentru a rămâne viu, neobosit și tot timpul gata să facă vizibile noi creșteri sau adăugarea, păstrarea și trimiterea cât mai departe a mesajelor conținute în fiecare nouă alcătuire ori completare a lui. Atâta timp cât se scrie, atâta timp cât desfășurările forțelor disponibile să ducă și să amplifice toate aceste însușiri nu obosesc, putem să ne legăm firesc și să mergem la fiecare dintre aceste etaje pe care ni le pune la dispoziție textul ca să parcurgem urcarea odată cu fiecare întrupare a poveștii, a relatării și pentru a putea vedea de la fiecare nivel accesat de fiecare dată altfel, și pentru ca privirea să poată cuprinde cât mai mult ca să poată să se adauge acestor creșteri, iar imaginile care le păstrează și le duce în simțurile disponibilizate să le accepte, să le ia și să le pună firesc într-o nouă și neobosită trăire.

 

Citind Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, de Alexandra Furnea simți împreună cu ea răceala, înghețul pe care îl lasă în cuvinte ca semn suferința, suferințele înțelese de ea odată cu fiecare sens care se extinde și care acaparează permanent din alcătuirea lor, odată cu memorarea discretă dar de neocolit vreodată de aici înainte, memorare pe care o impun toate aceste așezări și desăvârșiri în cuvinte, iar mai departe se vede fiecare pas din acest parcurs și toate aceste straturi care se tot adaugă și se suprapun ale suferinței, suferință pe care ne-o așază într-o poveste, pentru ca mai departe să ne poată introduce și păstra ca martori în fiecare dintre sensurile ei.

Ne mințim că avem atât de mult timp la dispoziție și apoi, dintr-o clipă în alta, suntem bătrâni și rătăciți în noi și printre ceilalți. Orice șovăială se cronicizează și se transformă din ezitare în imposibilitatea de a mai acționa. Ce să facem cu noi în țara asta oarbă și mută, copleșită de atâta rău și totuși plină de tot ce e profund al nostru?

Mai departe sunt faptele și modurile lor de invadare a spațiului care le ține și le păstrează în lumina rece dislocată de cuvinte, lăsată să reflecte și să își așeze definitv umbrele în neobositele priviri care le mută mai departe în nesfârșita spunere, în fiecare moment care face să se lase simțită durerea care însoțește fiecare dintre aceste alcătuiri ce completează și expun instantaneu înfiorarea, înfiorare care ne cuprinde și ne păstrează în acest tremur continuu, nesfârșit, neobosit. Alexandra Furnea vede, simte și (ne) spune înlesnindu-ne accesul spre sensurile suferinței, suferință care nu se detașează, ci pătrunde și rămâne în fiecare părticică de corp și în fiecare pliu desfăcut al lui și obligat să o țină, să o arate și să o memoreze pentru cât mai mult timp, și pentru cât mai multă și disponibilă desfacere a ei în timpurile care urmează și care nu trebuie să încurajeze uitarea.

Acolo unde am incizia de decompresie, tendoanele continuă să se ițească iar carnea este sfâșiată, flancată de ațe care nu mai țin nimic. Umărul stâng arată foarte rău. Firișoarele chirurgicale albastre stau și aici în gol printre bucăți noi de piele care seamănă cu niște continente în derivă, pradă unui ocean nimicitor de foc. Grefele sunt dantele bolnave așezate stângaci peste un hău roșiatic…

Suntem odată cu Alexandra Furnea în mijlocul fiecărei dureri, în locul din care nu se poate pleca sau ieși cu ușurință, sau fără urmări. Ne este împărtășit fiecare moment al suferinței, al durerilor, al pierderii oricărei urme sau amintiri despre ce este normal, omenesc, firesc. Suntem și vom rămâne aici până când fiecare cuvânt folosit de ea va face auzit acest țipăt continuu, țipăt care nu obosește să răscolească în firea fiecărei persoane care s-a apropiat și l-a ascultat. Alexandra Furnea face astfel încât să ne implice și să ne spună despre fiecare sens al fiecărei suferințe îngăduite de corp și recunoscute de gând și de memorie pentru a fi cunoscute. Fiecare cuvânt scris de Alexandra Furnea rămâne aprins în privirea și în simțurile celui care le citește, ale celui care se apropie de strigătul lor, de această continuă și neobosită durere pe care o întreține mesajul lor. Suntem astfel părtași ai acestei suferințe și rămânem în continuare (cu)prinși în aceste cuvinte ale cărții, cuvinte pe care nu o să le mai putem uita, ci doar, în diferite feluri, răspândi și împărtăși.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…