vom trece de Marte dar nu imediat, de Șerban Mihalache, Casa de Editură Max Blecher
Propuse de gânduri, trăite și consumate de corp, fiecare dintre cunoscutele sau neștiutele încă sensibilități au nevoie și își caută cuvintele care să le dea consistențele necesare și care să le mute, să le transporte în corp, să le asigure această plimbare continuă în și prin acest teritoriu tot timpul viu și disponibil să le memoreze fiecare mișcare ce îi vor descrie mai departe tot ce se va putea scrie și face cunoscut într-un gest, în semnul lăsat mai departe ca posibil reper, ca unul de unde sau din care se poate merge din nou mai departre, cât mai departe. Este nevoie de aceste însingurări și rătăciri induse de sensibilități pentru a se putea parcurge și consuma toate aceste traversări.
Șerban Mihalache vede aceste mișcări însemnate și acaparatoare ale sensibilității care îl împrejmuiește și reușește să îi (sur)prindă disponibilitatea de a se expune în acele cuvinte care se pot la rândul lor lăsa așezate în poeme care le recunosc și le acceptă, care le pot face cunoscute și spuse așezările în spațiile numite sau nu, măsurate sau nu ale lumii, ale lumii care se face cunoscută aici, de aici mai departe în continuarea ființei care o va locui și o va scrie, și o va povesti.
dincolo de toc ajunge spațiul doar/
privind cu-aceiași ochi/
timpul rădăcinile amânarea/
râul splaiul rochiile și norii/
armăturile și vocile și ceaiul și/
numele culorilor din corp//
O călătorie continuă din ale cărei momente este exclusă oboseala, stări propuse sau induse de ea, o călătorie ale cărei coordonate se scriu în timp ce i se citesc traseele și formele propuse în timpul desfășurării ei de relief și de eventualele contemplări necesare expunerii fiecărei imagini. Toate la un loc compun textul care poate împinge în spațiul desfășurat în fața lui ecourile prin care îl pot ocupa, cuprinde și înțelege, în care fiecare dintre desfășurări se poate înscrie și conserva.
și parcă vreau/
să merg neanunțat/
să bat în ușa celor care dorm/
în paturi unde am dormit și eu/
să le spun că numai eu pot fi de vină/
pentru toate acele insomnii/
să le spun că numai eu pot fi de vină/
că trosnește din senin parchetul sau/
c-au uitat apa curgând șuvoi/
că au sufrageria plină/
de furnici de muște și tacâmuri//
Spațiul își ascunde limitele și pune la dispoziția cuvintelor care se așază în poemele lui Șerban Mihalache posibilitățile necesare și încurajatoare pentru a ști că vom trece de Marte dar nu imediat, pentru a ne asuma împreună cu el formele în care ne vom putea adăuga această începută dar niciodată terminată călătorie, această (im)posibilă evadare iar întâmplările vor rămâne în fiecare pliu disponibilizat de epiderma corpului care le va putea transporta mai departe.
și mi-am depășit demult/
atributele și ruta și am pătruns prin/
căile ascunse de acces/
Nu coborâm și nici nu urcăm, rămânem în acest chihlimbar poetic, în acest necuprins teritoriu de posibilitățile privirii dar recunoscut și updatat permanent de intensitățile și de inducerile disponibilizate și alimentate continuu de sensibilități, de fiecare gest al lor care le poate scrie și transporta cât mai mult și cât mai departe.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Facebook
WhatsApp
TikTok
