PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Repetabile oglinzi

Vârtej în reluare, de Péter Demény, traducere de Kocsis Francisko, Editura CURTEA VECHE

   Fiecare imagine memorată a vieții se lasă privită și citită ca o repetiție nedefinită, neclară uneori și neobosită a ei, se lasă înțeleasă ca stare rămasă și păstrată așa în adâncimile (ne)cuprinse de cuvinte din spațiile pe care aceste deschise și repetabile oglinzi le conțin și le disponibilizează ca să poată mai departe să fie așezate în acele porțiuni blurate și amestecate de goluri, de acele absențe care refuză să se întoarcă ca să completeze povestea care astfel se spune, care se lasă de aici mai departe expusă și descoperită în toate formele pe care mișcările și cuvintele lor le fac cunoscute.

   Péter Demény ne propune lectura în lumina propusă de asemenea repetabile oglinzi a acestui vârtej și ale mișcărilor lui care se recunosc doar în aceste imagini, imagini care se mișcă și se distribuie privirilor cititorului într-un fel de reluare, în acele tempó-uri calme, grațioase și suple în care poveștile lui se lasă adunate, mai apoi risipite și astfel lăsate să își facă cunoscute răspândirile, desfacerile pe care ființa povestită, care se povestește, împreună cu gesturile ei, se pot trăi și explica în aceste cuvinte.

… iar acum, când am povestit aproape tot ce s-a întâmplat, ori măcar toate evenimentele pe care trebuia să le relatez ca aceste mărturii să constituie într-adevăr mărturisiri, nu propoziții scrise fără un țel precis, numai de dragul ostentației, deci acum, când aproape toate se află deja în urma mea, trebuie să mă dumiresc că acest aproape înseamnă maximum, acest aproape tot ceea ce-mi provoacă teamă…

  Suntem prinși în înfășurarea acestui turbion scris de Péter Demény în Vârtej în reluare iar mai departe trebuie să ne adaptăm acestor rotiri și tuturor voluptăților amețitoare  care sunt aduse odată cu aceste mișcări (dez)ordonate ale relatării, ale povestirii, ale scrierii lor care se întâmplă odată cu fiecare dintre aceste (cu)prinderi a cititorului în spațiile lor, care îl traversează cu tot cu temperaturile joase sau înalte în care îi sunt amestecate și diluate cât se poate de multe dintre aceste trăiri și intensități care se adună, rămân și se amplifică în timpul lecturii.

Lungesc prea mult relatarea lucrurilor, dar de ce n-aș povesti pe îndelete, mă amăgesc cu speranța că poate înțeleg ceva din ele dacă le relatez pe larg, le întorc pe toate fețele, le contemplu, înțeleg ceva din viața mea, din viața asta, din care nu înțeleg, de altfel, nimic, sau nu prea multe, și mă tem că nu înțeleg nici puținul despre care cred că-l înțeleg, atât de mult adăst la diferite episoade, la diferitele zile și nopți, la diferitele certuri și plânsete…

   Profunzimi care se lasă și ele atinse odată cu străpungerea suprafețelor de pe care se coboară lent în adâncimile (de)scrise, povestite și asumate de narator împreună cu personajele lui. Lumile reci din adâncuri se lasă astfel, acum citite și oarecum sau uneori înțelese atât cât ne poate încuraja și descurca lectura și senzațiile, simțurile și adăugările ei. Anumite locuri din aceste zone ascunse de întuneric se lasă prinse și văzute în aceste mereu repetabile oglinzi, în imaginile pe care ele le desfășoară odată cu textul care se adaugă ca subtitrare a acestei povești, a acestui discurs cinematografic și ale tuturor mișcărilor încăpute în cuvintele lor.

… întotdeauna am vrut să scriu despre mine, dar atunci încă credeam cu naivitate că nu va fi atât de greu, că doar ce ar putea fi mai ușor decât să mă zugrăvesc pe mine, să scriu povestea mea, și abia acum, că m-am apucat, simt vâltoarea amintirilor, care mă trage tot mai adânc, dar cât de departe sunt încă de adevăratul vârtej!

   Viața, dragostea împreună și la un loc cu tristețile, cu dezamăgirile, neîmplinirile și bucuriile lor ne (cu)prind în vârtejul lui Péter Demény, vârtej ale cărui neobosite reluări și imagini ale lor sunt scrise, ne sunt prezentate și expuse în repetabile și sobre oglinzi, în aceste oglinzi care prind și păstrează în apele lor mișcătoare sau nu cât se poate de multe dintre siluetele care se recunosc, care se adună și care mai departe completează și umplu fiecare gol din care povestea împreună cu mișcările și cu emoțiile ei s-au lăsat scoase, înlăturate sau acoperite de acel blur care încurcă identificarea corectă a vieților care se spun și se expun în cuvintele desfășurate aici. Péter Demény (ne) scrie și ne spune că important e să fie o istorie la care am ajuns eu și care devine astfel de două ori istoria mea, sau mai corect, două feluri de istorii, întrucât cea pe care am reconstruit-o nu-i, cu certitudine, identică cu cea petrecută în realitate iar în continuare rămânem prinși în țesătura acestei lumi construite special ca să fie scrisă, povestită, spusă și expusă în aceste cuvinte și în toate cuprinderile încăpute în oglinzile care le adună și le strâng în apele lor cu tot ce pot din această încetinită (i)realitate și din reluările niciodată extenuate ale mișcărilor lor.

 

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…