PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Renașterea

Cele patru oglinzi ale adevărului, de Ana-Maria Negrilă, Editura Hyperliteratura

 

   Renașterea se ascunde în fiecare nouă trezire, în fiecare nou și necunoscut început pe care viața îl pune la dispoziție, pe care îl aduce în apropiere, în proximitatea atingerii care îi transportă mai departe vibrațiile necesare creșterii, amplificării și mutării stărilor ei în ecoul acoperitor desfăcut mai departe în cuvintele care vor spune povestea, în acele cuvinte care pot să conțină și să transporte toate cuvenitele și necuvenitele împrejmuiri care le însoțesc și construiesc fiecare dintre domeniile în care vor fi așezate și făcute cunoscute, și mai departe vizibile.

   Ana-Maria Negrilă desface un teritoriu vast pentru a-și  (s)pune și pentru a-și desfășura personajul cărții pe care a scris-o împreună cu toate întâmplările ce îi însoțesc și îi alimentează formarea, creșterea și călătoria necesară prin viață și prin teritoriile ei cunoscute sau nu, și prin acelea ale lumii care le cuprinde și le ține corpurile și toate mișcările lor în straturile ei vizibile și în cele invizibile. Cele patru oglinzi ale adevărului este povestea amplificată continuu de autoare a căutărilor stărilor necesare pe care Ștefan, personajul ei, le are de dus la capăt, ale încercărilor ce îi satisfac sau  nu curiozitățile și ale desăvârșirii tainelor învățăturilor ce decurg din fiecare lecție, din fiecare apropiere care îi încarcă atingerile necesare fiecărei renașteri, ale fiecărui nou început.

Era mult întuneric în mintea omului, iar el îl simțea și putea să-l facă să fie mai puți dens. Când unii oameni sufereau, era în ei ceva ce se usca, fărâmițându-se și pătrunzând în ceilalți cu fiecare respirație, otrăvind astfel case și sate întregi. Când unii oameni erau răniți, sufletul lor sfâșiat îngheța ca o câmpie iarna, ca apoi șuvoaiele de primăvară să ducă și nefericirea lor departe. Când alți oameni se tânguiau, durerea le săpa adânc în inimă, iar cu anii, albiile acestea se umpleau, se ramificau, apoi se vărsau în marea de dureri a lumii. Era însă ceva în ochii tânărului care îi amintea de cei sortiți morții. Pierdere, asta era…

   Tot ce este în lume și în alcătuirile ei se pun în privirile, în simțurile și în visele ce nu se dezlipesc de stările libertății ale personajului care le absoarbe pe toate și le mută firesc în arderi, în combustia din care își ia tot timpul energiile necesare permanentei treziri și a mergerii mai departe, a traversării continue a lumii care se pune și care i se pune la dispoziție încercând să înțeleagă și să îi dezlege alcătuirile, să îi desferece porțile și să găsească reperele așezărilor lui între toate aceste nelimitate și adânci posibilități de a le consuma și de a și le asuma, iar în continuare de a le folosi puterile și zbaterile necesare vieții din ele. 

Își luă adio de la desenele pe care le făcuse și de la eforturile lui de a picta mai bine. Poate că avea să reia lecțiile de pictură mai târziu, după ce ajungeau la un loc sigur. Asta credea că putea promite!

Plecă în noapte, ferindu-se de strajă și încercând să nu trezească haitele de câini ce stăteau în zonele dintre curți, fiindcă nu avea niciun chef să discute cu ei. Era liniște pe ulițe, trecuse deja timpul în care petrecăreții s-ar fi dus acasă, iar la lumina lunii târgul părea nelocuit.

   În Cele patru oglinzi ale adevărului se vede bine lumea, se văd bine oamenii ei, se ițesc și incită părți ale alcătuirilor care îi sunt la îndemână sau care îndeamnă la visare, la căutări și la descoperiri ce neliniștesc și ajută, dar sunt scoase la lumină și zone mai puțin dorite a fi cunoscute, mai întunecate și neclare, iar fiecare dintre ele țin povestea și o strâng în această armură bine ferecată a poeziei, a acelei poezii care se mută firesc și continuu în structurile prozei care țin și cresc fără opreliști această poveste ramificată despre posibilitățile și încurajările vieții de a nu ne opri și de a ne căuta tot timpul imaginea corectă, aceea pe care oglinda adecvată fiecărei firi este dispusă să o arate, să ne-o apropie și să ne-o facă cât se poate de cunoscută. Ana-Maria Negrilă menține firesc această atmosferă a căutărilor și a fiecărei renașteri la care conduce și către care se îndreaptă fiecare pas al vieții, oricare întâmplare care îi recunoaște și îi adoptă tiparele. 

Avea ochii deschiși, dar pentru că lumina soarelui bătea drept în ei, lucrurile aveau un halo gălbui. Nu vedea de fapt contururi precise, ci doar pete întunecate, alternând cu altele deschise la culoare, dar tot gălbui și ele. Era ca la un început de lume, când nu exista durere și nici gânduri. Simțea că plutește, că lumina îi încălzea trupul înțepenit, că umbra îl proteja ca un cocon. Treptat, senzațiile date de simțuri deveniră gânduri, iar trupul i se dezgheță și începu să-l doară…

   Fiecare oglindă ne lasă să ne vedem și mai departe să trecem de imagine arătată, să ajungem firesc și la cea închipuită, visată, adusă în lume de gândurile și de dorințele fiecăruia dintre noi, de cei care ne apropiem și încercăm să depășim aceste porți și granițele sugerate de ele. Ana-Maria Negrilă sondează și adâncește posibilitățile vieții de a se muta și de a se face cunoscută în oglinzile care absorb, mestecă și aduc la cunoștință cuvintele poveștii care o pot amplifica și crește continuu, care îi pot așeza cuvintele în tiparele și în momentele renașterii permanente, neobosite. Inițierile se adaugă firesc odată cu fiecare pas făcut în corpul acestei tulburătoare povești și în structura intensităților care o completează și o face să fie simțită împreună cu toate alcătuirile ei.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…