PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Profunzimi

Tatăl meu la izolare, de Cristian Teodorescu, Editura Polirom

   Poveștile își țin cuvintele în imediata vecinătate a vederii, la îndemâna apropierii de ceea ce spun, de ceea ce lasă să se vadă imediat, odată cu parcurgerea și cu citirea lor. Poveștile țin și păstrează în corpul lor profunzimi, locuri în care odată ajunși se pot înlesni înțelegeri și auzi în întregime parcursul ecoului, întreaga lui călătorie de la sunetul inițial și până la infinitul care se așază și se lasă firesc în toate aceste stări ale lecturii care poate prinde și cuprinde în stările și în straturile ei întregimea cititorului, a celui care se apropie de fiecare dintre aceste momente ale ei, de fiecare impuls ce a plecat dinspre ea spre simțurile lui disponibile să le pună mai departe în ale lui.

   Cristian Teodorescu a știut întotdeauna să își ducă cititorul cât mai spre tainele inimei poveștilor sale, cât mai în straturile și în stările profunzimilor ce le adăpostesc și le fac astfel să se păstreze și să rămână cât mai vii, cât mai aproape de emoțiile celor care intră, care se adâncesc în țesăturile acestor povești și care se recunosc în presiunea adâncimilor lor, în aparenta liniște pe care proza lui o lasă să cadă peste lumea celui care o parcurge, care îi trece vămile și își duce călătoria la capăt, cât mai departe. Mai departe rămân stările și trăirile care nu se mai desprind, care nu mai pleacă rămânând în corp și în fiecare dintre acei senzori disponibilizați de intensitate lecturii, de cuprinderile și adăugările ei permanente.

… Când vedea trecând cu mortul, Gigi se oprea din mers și își lua respectuos ochelarii de pe nas, dacă n-avea pălăria pe cap. I se părea că așa se cade, deși acest gest omagial îi încețoșa considerabil vederea…

   Relatarea, textul conduc firesc pașii cititorului spre și în rețeaua densă și bine luminată a poveștii, într-un fel de adâncimi ale clarității care se fac din ce în ce mai disponibile pentru a încuraja continuarea alături și împreună cu personajele a călătoriei, a căutărilor și a reușitei lor de a găsi răspunsurile propuse de ele, de aceste ruperi și îndepărtări permanente de limite, de demarcații sau granițe. Totul se deschide firesc și acaparează, apucă și strânge puternic făcând să se audă fiecare atingere propusă de aceste atașări, de aceste aduceri la un loc ale cuvintelor poveștii cu cel care le parcurge, cu cel care se lasă prins în rețeaua aceasta desăvârșită a lor.

În loc să-și continue drumul spre casă, Gigi trecu strada. Milițienii suflau în fluiere și șeful lor, plutonierul-major Popescu, le striga oamenilor să se împrăștie. Locomotiva acceleratului de ora cinci, care nu oprea în Medgidia, pufăia în dreptul pasarelei. În fața ei, o mulțime de gură cască, se convinse cu părere de rău Gigi. Se dusese la gară crezând că începuse un protest,ceva. Nu era nici un protest. Oamenii țâțâiau uimiți. Câteva femei țipau înspăimântate. Una se bătea cu palmele peste obraji.

   Umbrele sunt îndepărtate, contururile își lasă înțelese mișcările, iar firescul și nefirescul din înfășurările lumii, ale istoriei și ale vremurilor în care sunt prinse își fac loc și se lasă văzute într-o desfășurare cinematografică discret așezată în structura textului scris, în fibrele poveștii care crește continuu și se revarsă din fiecare tipar ce o vrea păstrată în formele lui fixe, în posibilitățile lor de a o limita și de a-i păstra astfel o siluetă precisă. Totul crește și evadează din aceste posibile forme impuse și se mișcă efectiv în căutarea și formarea propriei albii, propriului mai departe curs și parcurs. Nimic nu strigă și nu se pune în stările stridenței, ci toate aspectele lumii și ale istoriei prinse aici se derulează încet și sigur învolburând cu emoția acestor desfășurări și cu severitatea impunerii lor fiecare stare care se poate muta și transforma în gând simțitor, în stare de fapt care nu mai poate fi evitată, uitată sau ascunsă.

Așa poți dispărea! Te iau doi golani de securiști de pe stradă, te bagă într-o mașină și te duc unde au ei poftă. Cu obiceiul lui idiot de a junge primul la laborator, aproape sigur că n-avusese cine să-l vadă dintre ceilalți angajați. Și cine să se uite pe trotuarul ăla pe care nu mergea nimeni?

   Tatăl meu la izolare este cartea păstrătoare a poveștilor care înlesnesc accesul la profunzimile necesare înțelegerii fiecărui strat al timpului în care este așezată de autor, al timpurilor despre care spun cuvintele ce o construiesc, al istoriilor lor adevărate care se pot muta în cele și mai adevărate ale literaturii și este totodată un corp care își maschează cu aparența distanțării tristețile, dorurile și fiecare urmă lăsată de ele în carnea și în firea celui care nu le uită și care le scrie, ale celui care le-a păstrat și care aici le-a mutat firesc în aceste cuprinzătoare emoții și în profunzimile ce rămân pentru totdeauna lipite de ele. Cristian Teodorescu adaugă istoriei noi și noi caractere, noi imagini cu și despre mersul lor în și prin întâmplările adevărate și vii ale ei, și suntem astfel inițiați continuu în păstrarea lor în fiecare dintre aceste stări ale lecturii și ale asumării și înțelegerii lor. De aici mai departe sunt cuvintele și fiecare pas înlesnit de parcurgerea lor în profunzimile fiecărei vieți ce a reușit să rămână prinsă și păstrată în ele.

 

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…