Anestezia. Un singur poem, de Daniela Rațiu, casa de pariuri literare
Întotdeauna cuvintele reușesc să salveze dedesubturile care tulbură, reușesc să spună și să (de)scrie ceea ce nu se poate spune și în continuare să facă vizibile fiecare dintre înfățișările mai puțin cunoscute ale acestor stări, ale acestor (ne)firești acumulări ale ființei, ale lumii pe care o locuiește și în care într-un fel sau altul supraviețuiește adăugându-și astfel poveștile necesare care pot să o facă mai departe cunoscută, vizibilă și încearcă astfel să o așeze în stările cunoașterii, ale apropierii și înțelegerii. Cu ajutorul cuvintelor răul nu se modifică, nu își strică apucăturile, dar se scrie, se pune în propozițiile care îi pot arăta cât se poate de mult din ceea ce părea că este invizibil, că nu există.
Există poezie, există cuvintele ei, sunt la îndemână instrumentele care pot desăvârși această lucrare și aflăm în acest fel numele poetei, a persoanei care s-a așezat în fiecare dintre cunoscutele de ea stări pentru a scrie, pentru a spune și pentru a le face să strige pe fiecare dintre ele, pe fiecare dintre înfățișările acestea, înfățișări pe care Daniela Rațiu le-a identificat și le-a putut pune, scrie în acest proces verbal conținător al unei lumi ce este acum scoasă la lumină în cuvintele ei, în acest opis tulburător al spațiului concentraționar pe care l-am locuit cu toții și care ne locuiește în continuare cel puțin până când se va reuși diagnosticarea definitivă și corectă a acestei stări de fapt evidentă și încă de neocolit.
Daniela Rațiu își ține cititorii în acest spațiu oarecum ireal dintre lumi, dintre lumea care este și lumea pe care ea ne arată că este, că stă încă aici în fiecare fibră vie și simțitoare a memoriei noastre, a istoriei care vine și nu mai părăsește niciodată ființa în care s-a așezat până când nu-i sunt făcute cunoscute faptele, efectele, consecințele și fiecare dintre completările și adăugările lor care se fac cunoscute și simțite continuu. Anestezia propusă de Daniela Rațiu menține și încurajează această amorțire care poate încuraja trezirea, deschiderea ochilor și acceptarea celor povestite de ea, a celor care au fost găsite și puse în cuvinte special pentru a ușura accesul între și în aceste lumi din imediata noastră vecinătate.
Femeile veneau noaptea în cimitirul unde erau îngropați deținuții omorâți
Aprindeau lumânări la căpătâiul lor
Boceau abia auzit în liniștea nopții
Doar vântul și vorbele șoptite se auzeau în nopțile morților
Cuvintele erau de prisos
Păsările nopții tăiau aerul
Scoteau sunete chinuite
Noaptea era adâncă
Sufletele pluteau între pământ și cer
Era liniște
Anestezia. Un singur poem spune foarte mult(e) despre liniște, nu despre tăcere, despre durere și despre adâncimile ei, spune foarte mult(e) despre intensitățile niciodată cunoscute ale acestor (a)numite efecte ale micii istorii îngăduite de lume, de ideologie, de ură, de amplificarea continuă și permanentă a lor și despre transformarea și deformarea celor care ating cât de puțin aceste alcătuiri. Până la a deveni părtaș nu mai este de acum nicio distanță, nu mai este niciun prag de trecut, totul este aici, la îndemână, iar lumea îngăduie fiindcă refuzul de a mai vedea, de a mai auzi și de a mai asculta s-a așezat definitiv în această fire și nu mai părăsește alcătuirile ei.
Mă uit peste capetele lor
În groapa săpată
Carceră
I-am pus pe toți
Unul lângă altul
Sunt ca într-o conservă
N-au loc unul de altul
De ore întregi stau în picioare fără să își schimbe poziția
Le ies aburi pe gură
Pământul e umed sub ei
Aici sus, pământul e înghețat
Va îngheța și sub picioarele lor
Le privesc ochii
Sunt goi
Sunt prea mulți, se țin cu ghearele de viața lor nenorocită…
Suntem (con)duși pas cu pas în mințile celor ce fac posibile viețile și poveștile universului concentraționar în care trăiesc și pe care îl fac posibil continuu prin fiecare act săvârșit și prin fiecare gând spus sau nespus despre această desăvârșire, despre această alcătuire a lumii din care nu mai pot să evadeze, să iasă, în care s-au așezat definitiv și din care încearcă să îi scoată de tot, să îi șteargă pe cei pe care nu îi (re)cunosc și pe care nici nu încearcă să o facă. Nimic în afară de tortură și de teroare nu este dus la capăt, ci stările durerii, ale suferinței sunt menținute și păstrate așa, iar totul din ceea ce ar putea înfățișa liniștea este anihilat, exclus, nerecunoscut și nespus sau negândit.
Eu nu voi deveni omul cu mintea zdrobită
Eu nu voi deveni insul care se uită fix în gamela metalică
Foamea, frigul, frica
Nu voi strânge din dinți de durere
Trupul, oasele, mușchii nu vor fi zdrobiți
Voi plăti prețul
Nu mă voi mai putea uita în ochii semenilor mei
Daniela Rațiu ne păstrează ca martori ai fiecărei transformări, ai fiecărui mod în care victima este adusă și observată de opresor până în momentul căderii definitive, finale, până la capătul drumului ei făcut în tot acest proces al anihilării și al anulării oricărei urme pe care ființa ei a putut-o lăsa pe pământ și în viața pe care a trăit-o. Anestezia este doar un vis, o speranță că simțurile vor putea fi înlocuite de (ne)simțire, de uitare a părților bune care pot locui o ființă vie și de acceptare și ducere la capăt a noii stări de fapt. Aici, în cuvintele alese să spună despre toate acestea, în această dare de seamă despre fiecare semn distinct din procesul verbal al durerii și al asumărilor ei suntem martori și totodată părtași la fiecare cutremur pe care nu am știut sau nu am putut să-l simțim decât odată cu traversarea acestui teritoriu făcut cunoscut de cuvinte, de cele mai sincere, cele mai arzătoare și cele mai curajoase dintre ele.
GABRIEL ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…