PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Pe culmile înțelegerii

Jurnal de Pustă, de Borco Ilin, Editura Humanitas

   Nu este ușor să te lași pradă înțelegerii, să accepți că poți să cuprinzi cu mintea și cu cuvintele tale întremările, alcătuirile lumii și să le poți răspunde întrebărilor pe care ți le-au tot pus până acum, până aici, până când disponibilitatea de a le ascunde în pliurile ignorării s-a consumat și trebuie ca mai departe să fie aduse la lumină, în toată lumina disponibilă care le poate face vizibile și cunoscute, care le poate face posibilă desfășurarea strigătului pe care îl conține și care de acum poate fi auzit, care de acum nu mai poate fi ocolit de nicio siluetă ce îi va cunoaște și primi atingerea, așezarea permanentă în alcătuirea ce crește, care se dezvoltă de aici și de acum.

 

   Borco Ilin îndrăznește și reușește să (cu)prindă acest strigăt al firii și să îl așeze în cuvinte, să îi facă vizibile și mai departe cunoscute alcătuirile transportându-i sunetul și ecourile lui neobosite într-un text care nu se oprește să ni-l transmită, să îl mute (și) în stările și alcătuirile noastre, în simțurile pe care de acum le disponibilizăm pentru a trăi la rândul nostru aceste desfășurări, aceste induceri și transe ale lor. Jurnal de Pustă este un drog bine dozat și bine pregătit pentru a-i primi și simți efectele pas cu pas și cu toate intensitățile necesare adictivității, ale mutării cititorului în transele specifice lecturii și trăirii ei cu întreg corpul, cu fiecare simț al lui făcut să le recunoască să și le alăture, să și le adauge.

Ăsta e practic timpul care nu există, noroc în mirarea noastră. Și că nu știm cum să fim când suntem pe nicăieri. Că pe vremea asta parcă te apucă dracii. Și noroc cu ploile surde ale lui martie, care vor transforma pusta în iazuri, în mici mări panonice. Abia aștept să-mi iau cizmele de cauciuc, șuba, să mă proptesc în bâtă la prima stână și să fumez cu nesaț. Mai un pic, mai un pic…

   O permanentă și neobosită mirare existențială, o dezvăluire frecventă a fiecărei senzații încăpută în fiecare trăire (re)cunoscută și în oricare cutremur ce îi alimentează dislocările, ruperile și căderile transmise și spuse în textul care le cuprinde și care le ține povestea, care îi conservă și îi asigură prospețimea continuă, firească, dar și cruzimile ce le însoțesc și care fac părtaș orice corp care se recunoaște în toate aceste lamentații ale cărnii, în toate aceste descrieri ale durerii care pot să încapă într-un corp ce nu contenește să obosească și să se mire de oboseala lui, dar care își continuă viața în cuvinte și în continua prospețime și disponibilitate de a-l păstra astfel a lor.

Mai un pahar și gata. Și uit frumosul pe care l-au conținut primele patru și începe să mă preocupe neîmpăcarea cu starea lumii în care am fost azvârliți. Pentru cei pasionați, negri în cerul inimii, pentru cei ce se inflamează precum napalmul, nu există măsură. Orice act este comis de parcă ar fi ultimul lucru făcut în viața asta. Am scris despre asta și în urmă cu zece ani, și nu prea am evoluat. M-am păcălit singur cu cuvinte pline de dibăcie și logică, de maturitate și sens. Poate că într-o zi păcăleala asta va prinde…

   Suntem prinși în această urcare continuă, în asumarea ei propusă de Borco Ilin dar și de căderea ce stă să aibă loc tot timpul, permanent, continuu. Plasă de siguranță nu prea există, iar efectele și le asumă fiecare cum (mai) poate, cum (mai) știe. Luăm parte împreună la un naked lunch prelungit cu fiecare îmbucătură de text, cu fiecare fragment de atenție așezat în vecinătățile presimțite ale înțelegerii, dar nepregătite pentru cele ale asumării. Aici suntem prinși, duși și lăsați să ne continuăm aceaste exerciții de supraviețuire pe aceste culmi ale înțelegerii mereu căutată, continuu strigată de cuvintele autorului, de textul construit de Borco Ilin ca o țesătură ce se strânge și care adună în această strângere a ei fiecare fărâmitură de viață trăită și asumată, fiecare răsfrângere a ei în zile și în nopți (ne)dormite cu ea, cu întâmplările și cu trăirile ei.

La vârsta aia când ești nemuritor, pe când copiii făceau concurs să vadă cine poate să-și țină respirația mai mult sub apă, eu încercam să nu respir de când zăream trenul în depărtare și până ajungea în haltă. N-am reușit niciodată performanța asta. Trenul venea încet, venea de o viață parcă. Și tot vine, tâc-dâh, tâc-dâh, și nicicum să ajungă. Și când sosea, tot nu era acolo. Și te pui și aștepți. Și viața se oprește din respirație în propriii tăi plămâni. Și apoi te trezești la un moment dat că n-ai aer și  nu știi de ce…

   Jurnal de Pustă este un tratat și un poem despre înțelegere, despre fiecare dintre categoriile care pot să încapă în cuvintele lui, cuvinte care caută să spună despre fiecare dintre viețile astfel dezgolite și arătate, despre fiecare dintre stările ce se pot așeza și distinge în toată această alcătuire nudă, dar poetică ce se extrage din amintire și imaginar pentru a se așeza în firescul care se poate exprima, care își poate arăta și striga formele și forțele lor într-un text. Există dispozițiile și disponibilitățile lor de a se expune, de a se pune mai departe în acest firesc al alcătuirii lor în cuvinte, și construcțiile lor ce mai departe covârșesc și asimilează corpul și senzațiile lui. Borco Ilin face efortul de a-și povesti pentru ca mai departe întreaga poveste să se reverse firesc în alcătuirile celui care se caută, se apropie și care astfel (se) citește la rândul lui.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…