PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Pătura caldă a poveștii

Sufletul lumii, de Camelia Cavadia, Editura TREI

   Nimic nu învelește mai bine un corp și sufletul lui decât cuvintele, iar această caldă acoperire nu ascunde, ci face în așa fel ca ce trebuie să se vadă și mai departe să ajungă lângă și în  interiorul celui care poate să le primească, să le vadă și să le recunoască, să le adauge firii și alcătuirii lui, fiecărei  mișcări pe care va trebui să o facă de aici pînă mai departe. Oricare dintre aceste gesturi ale firii sunt mai continuu mutate în straturile vizibile și posibile ale vieții, ale fiecărui corp disponibil al ei de a le păstra și adăposti în încăperile calde în care pot trăi și în care își pot completa și duce la capăt povestea.

   Camelia Cavadia ne înlesnește fiecare dintre aceste apropieri și toate accesările necesare privirii, recunoașterii, ascultării și înțelegerii lor odată cu cuvintele pe care le folosește construind acest proces afectiv, aceste vieți și aspectele lor cuprinse și așezate aici, la îndemâna și în apropierea privirii, a simțului care poate să le înțeleagă zbaterea, cutremurul, căderile și mai departe fiecare urcare. Nimic nu se oprește, ci suntem martorii unui continuu și neobosit mod de căutare a fiecărei căi prin care se poate arăta frumusețea, emoția ei.

Pe măsură ce ne apropiam, ne-ncărcam cu o emoție dulce-amăruie. Am privit-o pe Nina și-am vărsat peste ea toată tulburarea ce-o adunasem. Am simțit cumva că tot ceea ce fusese până la acel moment în viața mea se năruise brusc, în timp ce în față flutura o perdea, după care nu era nimic, nimic cunoscut…

   Suntem conduși firesc într-o lume cunoscută și necunoscută totodată, în toate posibilitățile pe care poveștile cuprinse în alcătuirile ei ni le pot arăta și face vizibile. Luați de mână și duși, plimbați de cuvinte și de tot ce le însoțește pe fiecare palier așezat de autoare special pentru a ușura pătrunderea, accesul. Fiecare poveste lasă loc pentru ca cititorul să se poată atașa firesc emoțiilor ei, elementelor care îi construiesc continuu aceste stări și trăirile care se fac mereu simțite în corpurile, în fragilitățile incluse ale lor.

Nicio vorbă n-a mai ajuns la el după asta, nicio privire nu l-a mai atins. S-a-nchis în el și-așa a rămas până seara. N-a vrut apă, n-a vrut nici măcar să-i umezească buzele. N-a vrut să mai știe de viață. Când a venit noaptea, era deja întuneric în el…

   Lumile se desfac și își lasă luminile și întunecările să răzbată, să se scrie și să reverbereze în cuvintele care le alcătuiesc, care le fac și le disponibilizează pentru fiecare cititor ce îi caută accesul în acest magic amestec de fantastic cu realul, de vis cu realitatea din care tot vine și din care se naște mereu și mereu. O facere neobosită de lumi și de povești ale lor asigură și fac cunoscută această învelire a lumii în cuvinte, în și cu căldura lor pe care Camelia Cavadia o împrăștie, o împărtășește și o multiplică neascunzând nimic din aceste proprietăți ale lor de a spune și de a face să fie cunoscut sufletul lumii în care trăim și pe care ea reușește să îl arate, să îl povestească.

Oamenii parcă ne ștergeau cu privirea, alteori era ca și cum nu ne-ar fi văzut. Cântând din cine știe ce luminiș, ori aciuat pe stâlpul cine știe cărei case, cucul ne acompania, în orice direcție ne-am fi dus. Pasărea cu cel mai simplu și repetitiv nume și-l cânta cu mândrie, într-o cadențare ce părea singurul instrument de măsurare a unui timp perfect, picurat cu greutatea mierii…

   Aici, în cuvintele aduse nouă la îndemână de Camelia Cavadia sunt recunoscute, retrăite și refăcute lumile ce puteau să pară uitate, pierdute și de nerecuperat. Sufletul lumii ne pune la dispoziție harta pierdută a fiecărui itinerar care poate conduce către stările bune, calde și calme ale libertății pe care le tot căutăm și pe care tot încercăm să le identificăm de-a lungul vieții și a drumurilor ei. Pătura caldă a acestei călătorii nu își pierde nicio proprietate în timpul sau de-a lungul lecturii, ci dimpotrivă, se amplifică și crește în așa fel încât invizibilitatea nu mai poate să își facă loc în vreo firidă, în vreo încăpere sau în vreun suflet care îi (re)cunoaște intensitățile, radiațiile și atingerile care le însoțesc și care conduc cât mai departe, cât mai adânc și cât mai aproape de sufletul ce le așteaptă apropierea.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…