PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Pânza de păianjen

Noctiluca, de Ioana Nicolaie, Editura Vellant

Poezia își caută de fiecare dată spațiul în care să își așeze cuvintele, în care ecoul lor să se poată rostogoli și amplifica, să își pună la adăpost și la îndemâna vederii țesătura, desenul delicat al textului care își întinde firele înspre noduri, spre fiecare dintre întâlnirile care le vor putea păstra corpul care crește și se face vizibil odată cu fiecare apropiere și cu fiecare lectură. Pânza de păianjen propusă uneori privirilor și fiecărei prinderi a lor  de poezie este o desfășurare sofisticată a unei firi care își caută întrebările necesare înțelegerilor și traversărilor lumii, ale faptelor care pot să rămână prinse în această permanentă și neobosită lucrare a menținerii ei.

 

Ioana Nicolaie ne propune acest desen ramificat al prezenței ei în Noctiluca prin fiecare dintre cuvintele întinse în țesătura volumului, prin fiecare delicată atingere a lumii odată cu această desfășurare a stărilor, ale simțurilor, ale privirilor și trăirilor ei în oricare dintre aceste (cu)prinderi spuse aici. Sunt întrebări care se caută și răspunsuri care se lasă căutate și mutate în cuvinte, sunt imagini care cresc una dintr-alta și astfel vedem desfacerea propusă de evantaiul sugerat împreună cu mișcările lui de poezia care le scrie și le propune forme grafice sensibilizate de cuvintele ei.

Noaptera-i un depozit

de anvelope uzate

nimic potrivit cu deriva

vârstei de mijloc

 

măcar de-aș ghici direcția

drumul cu borduri ecologice

plus două-trei zepeline

în zdrențe

lovind acoperișul de țiglă

pe trepte descopăr

o coadă de rozătoare

 

ce sunt?

cum de trăiesc?

de ce nu mă cutremur?

 

măcar de-aș ști

ce-i de făcut…

Suntem aduși într-o lume a (ne)firescului, năucă, o lume  care se poate înțelege citind și astfel cunoscând stările impuse de traumele (ne)obișnuite  ale vieții, al fiecărui cutremur propus de înțelegerea și de acceptarea lor. Suntem mai departe conduși în locuri în care insuportabila ușurătate a ființei nu se poate face simțită, trăită, ci doar împreună cu fiecare gram disponibilizat în greutatea apăsătoare a procesului traversării și acceptării mișcărilor ei prin țesătura acestei pânze de păianjen descrisă de cuvintele poeziei, de intensitățile lor.

… și totuși, de sub timp

nu se poate scăpa,

deși bătrânețea-i studiată

la microscop

 

iar curcubeul e ață

de cusut cataracte…

În pânza de păianjen țesută de Ioana Nicolaie, de aceea crescută de poemele ei sunt prinse mesaje, mesaje care se lasă citite și adunate în imagini mișcate de adierile care îi încearcă rezistența structurii și ale legăturilor care le țin și le păstrează în această transmitere amplificată de luminile și de umbrele  ce le ascund după cortinele care le asigură protecția, care le păstrează în fundal decorurile necesare desfășurărilor alcătuite și propuse de ele.

Nu fumez, nu beau,

nu înghit melatonină

ultima folie de xanax

a ieșit din garanție

cortizon iau rar

și numai la nevoie

ca să știu și eu respira

 

și-atunci în cap se face explozie

toate-s de-a valma

plâng pentru gard

pentru cușcă

pentru automobilul smuls din gura

unui soare uriaș la apus

pentru aterizări anulate

pentru un motor care turează

pentru cine una cu noroiul te face

pentru fugă și fugă

și cum cândva mi-am crăpat

fruntea de-o treaptă

plâng pentru fetița, și vârstnica

și-adolescenta

pentru cine acuză

pentru prieteni bolnavi

pentru cei care te lasă

plâng pentru copil, pentru inima lui

ruptă-ncontinuu

de ce n-o pot apăra?…

Este evitată cât se poate de mult realitatea dar nu se scapă de ea și ne lăsăm prinși în pânza unui păianjen noctiluc, a unuia care se lasă la rându-i prins și surprins de firele ei subțiri, de traseele ei alungite nefiresc în orele lungi ale nopții sau în cele scurte ale fiecărei zile, în această structură țesută de oricare moment surprins și propus explicării al vieții și al evenimentelor care o (cu)prind și care îi tot adaugă întrebări, neînțelegeri, bucurii, nostalgii sau stări melancolice aduse împreună cu stările lor în această lucrare poetică.

Rulez printr-un oraș gol

lumina-i prinsă-n șuruburi

de-un cer căzut într-o rână

 

cineva poate plombează o falcă

o fabrică-n ruine, un fulg

gândul că totul ar putea fi o iluzie

un 3D colosal

un cosmos făcut să se prindă

precis de retină…

O pânză de păianjen prinsă perfect de momentele vieții, de fiecare stare de neînțelegere și de nesiguranță din trecerile și parcurgerile ei este scrisă și descrisă de Ioana Nicolaie în Noctiluca, în acest ghem desfășurat în firele subțiri și mereu mișcătoare ale pânzei care le păstrează și le perpetuează fiecare gest care le poate multiplica și transmite spre cât mai multe firi care se pot apropia și care mai departe le pot înțelege. Întrebările însoțitoare vin și rămân împreună cu noi: cum de pot deschide ochii?/ cum de lumea e un film rulat pe rapid? și continuăm astfel călătoria noctilucă, amplificarea acestei povești și a intensităților ei din fiecare rămășiță mișcată, răscolită astfel de cuvinte, de cuvintele poeziei în fiecare corp.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…