PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Până unde se poate scrie

Kaddish, de Radu Vancu, Casa de Editură Max Blecher

   Odată cu lectura cred că se naște și gândul care păstrează și amplifică întrebarea despre ce urmează, despre cât se poate merge pe drumul acesta al scrisului, al apropierii și al înțelegerii lecturii, până unde și, bineînțeles până unde poate autorul să scrie, până unde ne poate conduce textul lui, povestea, relatarea și orice fel de trăire pe care le-a mutat atât de firesc în cuvinte, în mișcările lor mai departe prin lume, mișcări care aduc cu ele cât mai multe și mai diversificate senzații posibile iar toate, condensate în poezia care le umple astfel, se revarsă și ne prind în curgerea lor și ne duc așa în și peste fiecare formă a lumii și ale vieților ei întâlnite, forme și vieți care mai departe ni se alătură și le vom (re)cunoaște și vom încera împreună să aflăm până unde se poate scrie și cât poate să rămână în continuare memorat, definitiv strecurat și rămas în urmele lăsate de pașii noștri prin structurile lumii.

   Citind și încercând să facem față volumului/poemului Kaddish căutăm tot timpul ceva care (ne) poate sprijini, care ne poate călăuzi și ne poate (a)duce, apropia sau ne poate sugera posibilități de înțelegere, de ieșire, de salvare, de trecere cât mai departe și de eventuale evitări ale rătăcirii în/prin transele întâlnite în poemul acesta, în cuvintele lui care (ne) lovesc la fiecare pas, cuvinte a căror izbitură impun trăirea și parcurgerea lor ca pe aceea a unui semn, unul care (ne) distinge, unul irepetabil, de neuitat de acum și de aici mai departe.

Să scrii chestii invincibile mi-ai spus cândva

Invincibil: Un creier îndrăgostit prin care tocmai trece glonțul

 

Invincibile: Toate propozițiile astea hărtănite vorbind despre ele însele

Invincibile: Morți povestind muribunzilor viitorul lor orbitor

 

Invincibile: Sânge vorbind sânge

Invincibile: Răni făcând răni

   Anumite fante găsite și arătate de cuvintele poemului lui Radu Vancu ne însoțesc și ne încurajează să privim, să ne apropiem odată cu el, cu ele de lumina care ne poate (sur)prinde și identifica, care ne poate acoperi și care ne poate ascunde totodată de fiecare amintire și rămășiță a ei care ne așază, care ne abandonează înaintea sau în fața răului ocolit până aici, până acum și de-a lungul timpului parcurs din viață până la aceste simțiri și senzații care (ne) sunt transmise odată cu trecerea prin aceste cuvinte, împreună cu acceptarea tăișului purtat de ele și a semnelor care rămân după atingerea lor, care rămân deschise și ne ajută să recunoaștem, să privim și să trăim durerea, mai departe amplificările ei împreună cu tot ce mai aduce și nu mai lasă să treacă alăturarea aceasta.

Ei zic că cine privește cerul privește în el însuși Nu

știu dacă-i așa dar noi care din groapa comună

 

privim numai pământul de deasupra noastră amestecat cu

oasele noastre & cu resturile noastre de îmbrăcăminte

 

chiar privim în noi înșine De 80 de ani mă uit neîncetat

numai la pământul ăsta care suntem noi & te văd neîncetat

 

numai pe tine Mă îngrozește gândul că într-o zi în loc să

te văd pe tine voi vedea cerul

   Suntem ținuți și plimbați de poemul lui Radu Vancu prin fiecare spațiu pe care i l-a pus la dispoziție groapa comună săpată și păstrată mereu deschisă de istoria adevărată a lumii, de istoria nemistificată și nemitizată. Kaddish este un opis care își desfășoară netulburat ororile, cruzimile, neputințele dar și speranțele care se tot adaugă, care nu se opresc și nici nu se vor opri de acum înainte iar mai departe în lumea locuită și umblată de oameni, de întunecimile și disponibilitățile lor de a le arunca și păstra peste lume și peste oricare disponibilitate a luminii de a le îmblânzi cu căldura ei, cu posibilitățile ei de a lăsa să se vadă cât mai mult și cât mai departe de aceste impuneri și limite.

Să scrii ca și când lași un sânge rău să iasă

Distruși reparând distruși –

 

homeleși ajutând pe cei cu casă

refugiata din gara Keleti așezată pe sacul de dormit

 

privind cu milă stelele rănite din cer

O inimă privindu-și cu milă sângele putrezit

 

Fumegă ca o tămâie stricată canalul

Refugiata scoțând o Biblie din rucsac

 

& citind-o cum și-ar citi refugiatul din cer jurnalul

   Suntem împreună cu poezia și rămânem mai departe cu ea în corul ce tocmai se face mai departe auzit, înțeles, cunoscut. Rămânem și ascultăm, ne rostogolim inimile împreună cu ecourile ce se îndepărtează adunând și amplificând în ghemul cuvintelor faptele, faptele care se spun și se fac auzite de aici cât de departe îngăduie absența orizontului care ar putea separa lumea de cer.

(Doar pentru că scriu poemele astea

nu înseamnă că sunt viu)

   Radu Vancu  ne apropie în Kaddish de forme ale lumii pe care anumite transparențe le obișnuise cu ascunderea, cu tăcerea și trecerea lor cât mai neobservate prin istorie, prin timpul și prin vremurile încăpute în ele. Suntem totodată încurajați să ne lăsăm căzuți în adâncimi care nu pot fi explicate decât de cuvintele poeziei, cuvinte ale căror  intensități nu pot fi simțite dacă nu îngăduim duritățile acestor apropieri împreună cu răceala, cu durerea induse și susținute de trecerea sau de rămânerea în această lume, în cuvintele acestui poem care ne amestecă definitiv cu toate aceste compuneri și descompuneri ale lumii, ale vieții (ne)cuprinse în istoria ei.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…