CASTELUL DIN ORAȘUL MEU, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura LITERA
Un oraș păstrează în alcătuirile lui cât se poate de mult din trăirea, din întâlnirea și locuirea cu un miraj, cu proiecția și cu reflexiile lui neobosite (în)spre realitate și umbrele ei, (în)spre cât se poate de multe dintre întrupările posibile în spațiile și încăperile ei, iar toate acestea ar putea uneori să fie și să rămână de ajuns pentru a-l putea mai departe împărți în(tre) poveștile lui anume crescute aici pentru noi și ce se mai poate înțelege și adăuga despre lume, între noi și cât mai poate să încapă în ce se scrie mai departe despre toate acestea sau se spune. Toate cuvintele care explică aceste înțelesuri ale așezării orașului pierdut dar înțeles, (de)scris și povestit împreună cu acele cuvinte necesare (re)imaginării lui în cât mai multe imagini se pot vedea astfel din această lume le găsim, le recunoaștem și le întâlnim firesc în Castelul din orașul meu, în cuvintele acestei cărți țesută din povești magice, povești despre câtă nemurire poată să încapă și să rămână în chihlimbarul găsit aici de cititor de-a lungul acestei călătorii odată cu atingerea fiecărei intensități transmisă de reflecțiile lui către el, spre fiecare senzor întâlnit aici al lui.
Fiecare colț descrie o absență, fiecare obiect surprinde o întâlnire, fiecare așternut e făcut să repare ceva, fiecare sobă, să plătească o pală de frig, fiecare dulap își închide ușile peste o frică, fiecare față de masă hrănește o conversație, fiecare ușă cheamă grădina înăuntru, cu trandafirii și cu piersicii ei, cu voci tupilate pe după colțurile casei, de unde șoptesc seara, pe la geamuri, în bătaia vântului. În casa asta au crescut copii care aveau nevoie să se ascundă de lume, să se ghemuiască în interiorul unor mame imaginare, să se sprijine de niște tați absenți. Casa a mai văzut povestea asta…
Lumea din paginile cărții se strânge sau se dilată, crește, se amplifică sau se ramifică adunând în și lângă corpul ei compulsiv teritorii iar mai departe dezvăluindu-le și făcând să devină posibilă astfel călătoria pe suprafețele lor desfăcute astfel special pentru a cădea în cât mai multe dintre adâncimile lor calde și primitoare. Ioana Bâldea Constantinescu folosește acest evantai textual pentru a (con)strânge chipul poveștii în spatele umbrelor lui protectoare, pentru a-l face să se dezvăluie sau să se acopere discret, delicat odată cu fiecare răsfoire care precede și încurajează lectura, apropierea de text, de poveștile încăpute și dezvăluite de traversările lui, de trăirea tuturor acestor necesare, (ne)liniștitoare stări și senzații.
Deocamdată nu știm, pentru că nu așa merge povestea. Ea crește inegal și relativ incoerent, ca un corp care se luptă să ajungă la maturitate. Păcătuiește prin lipsa de simetrie, de echilibru, de pondere, prin căderi de ritm și un balans incert între fantezie și verosimilitudine. Sună pretențios, evident, ca toate lipiturile imperfecte. Dar astea sunt lucruri care țin de bucătăria mea, care port povestea asta pe dinăuntru și care merg cocoșat. Dacă ea are consistența unui pulover cu coate rărite și poale scămoșate e pentru că așa sunt și eu – o țesătură umană bizară, în care se întâlnesc ochiuri largi cu lucrătura strânsă, moliciuni confortabile cu asprimea pe care o dă tuturor lucrurilor timpul…
Ioana Bâldea Constantinescu a crescut în cartea ei o rețea de povestitori, de păstrători ai timpurilor lumii, ai istoriilor și al vremurilor ei în care au locuit, în care au rămas și din care cu ajutorul poveștilor, ale cuvintelor care le-au alimentat și păstrat vii tot timpul au evadat, au împânzit rețeaua orașului pierdut care odată cu această continuu amplificată (de)scriere evită rătăcirea, pierderea definitivă prin straturile istoriei care le risipise în (ne)înțelegerile ei. Astfel orașul pierdut este recuperat și lăsat să își desfășoare harta cunoașterii lui odată cu fiecare plimbare prin reperele ei care cresc această rețea (ne)definită a lumii pe care o amplifică și ale cărei gesturi se regăsesc firesc în cuvintele poveștilor (re)aduse mereu în actualitate, în prezentul niciodată obosit al ei.
Când eu nu voi mai fi, lumea își va ține oare o secundă respirația?Muzica se va rostogoli pe caldarâm fără să se spargă cu clinchet de ciob. Simt asta. Va cădea liniștit, ca fulgul, ca întunericul care-și târșește picioarele pe acoperiș. După care va amuți. Mă va înfășura în miezul sunetelor calde ca puful proaspăt sub care zvâcnește inima tânără și într-o străfulgerare mă va uita…
Orașul pierdut se trezește și se regăsește în fiecare dintre încăperile luminate și încălzite din Castelul din orașul meu, în sunetul pașilor care traversează, care parcurg toate aceste spații ale lumii din orașul (odată) pierdut dar acum (re)construit din cuvinte și poveștile lor (re)găsite de Ioana Bâldea Constantinescu. Au loc permanent anumite (re)întâlniri, anume (re)cunoașteri împreună cu toate gesturile și împărtășirile lor, odată cu așezarea în fiecare imagini și descrieri ale lor care se lasă văzute, ascultate și înțelese. Toate sunt scoase, recuperate din stările reci ale rătăcirii, ale pierderii și sunt (re)aduse firesc în fiecare dintre stările intense, calde, zvâcnitoare, dureroase și vii ale vieții, ale vieților risipite în peisajele, în spațiile și în istoriile recuperate din orașul odată pierdut și readus în spațiul viu întreținut de această de acum nemuritoare poveste.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…