PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Nemurirea

Ceață roșie în Crimeea, de Gabriel Chiriac, Editura Junimea

   Orice poveste asigură și încurajează nemurirea, amplifică fiecare posibilitate a celor care s-au adăpostit în cuvintele ei de a trăi și de a-și contempla această permanență a neuitării, a nerătăcirii stărilor vieții continue și ale perenității ce nu își va consuma sau arăta limitele. Toate continuările ei sunt tot atâtea posibilități ale vieții de a-și continua și de a-și ramifica fiecare mlădiță disponibilă să crească și să își ducă mai departe sevele care poartă în ele semnele și însemnele despre cele ce trebuie și pot să rămână vii. Suntem prinși în aceste ramificații ale vieții, ale poveștii ei care implică nemurirea și neuitarea, suntem puși în fața unor tablouri din care evadează în realitate cât mai multe asemenea stări, cât mai multe asemenea mișcări ale cuvintelor și ale posibilităților lor de a păstra, de a menține aceste coordonate ale continuității și ale neobositelor lor surprinderi în toate aceste realități, în fiecare dintre categoriile lor.

 

  

   Ceață roșie în Crimeea este încă un fragment de istorie care este salvat și mutat în hainele nemuririi în care au îmbrăcat-o literatura, care își găsește în cuvintele ei reperele vieții care nu se mai poate sfârși vreodată și care are mai departe toate puterile și datele să rămână așa, să își poarte cât mai mult aceste veștminte. Suntem ținuți între nodurile acestor ițe, suntem adunați de ele și legați empatic de această alcătuire ce se leagă la rândul ei de cititor și îl păstrează discret și atent în toate aceste formări ale lumii pe care urmează să o parcurgă și să îi vadă bine formele care o conturează, care o completează continuu, care îi crește corpul acesta nemuritor și cald, corp al cărui contur se desprinde, se desface de silueta constrângătoare și alege mișcarea continuă, desfășurarea neobosită, cinematografică a tuturor acestor întâmplări ale lumii pe care o cuprinde.

Camera degajă un amestec ciudat de mirosuri, în care cel mai puternic se simte izul usturător al prafului de pușcă și miasma grețoasă a transpirației. Sergentul își mută privirea de la fată și se uită la adjutant. Doar în șosete și chiloți, zace nemișcat pe podea, cu fața în sus, dincolo de ciucurii covorului roșu. Fusese împușcat în gură, de la mică distanță, iar glonțul îi sfărâmase jumătate din maxilar și-i spulberase ceafa…

   Gabriel Chiriac ne propune să cunoaștem datele poveștii pe care a scris-o făcându-ne atenți la multe detalii care pot cutremura, dar și încuraja, care pot să pară neverosimile, dar care ne devin din ce în ce mai apropiate și mai cunoscute odată cu ajustarea atenției de-a lungul lecturii. Tot ce se întâmplă se și povestește, tot ce se povestește chiar s-a întâmplat și tot așa suntem ținuți în această înlănțuire de fapte și de cuvinte care le amplifică și care își asumă fiecare dintre aceste creșteri complexe, atât de apropiate de fapte, de acele fapte care au făcut ca istoria lor să rămână atât de vie, și în continuare atât de în imediata noastră vecinătate. 

Locotenentul privește pe fereastră afară. Întâlnește doar bezna. Dar nu o vede. Prin mintea lui trec gânduri disparate. Că uite, a venit totuși primăvara, deși este război. Un război brutal, cel mai îngrozitor pe care lumea l-a văzut de la facerea ei…

   Citim despre un trecut care locuiește încă acest prezent, care nu se lasă ascuns, uitat sau îndepărtat de oameni, ci continuă să își propage și să își facă semnele vizibile în continuare, în același tipar al nemuririi, al mersului înainte pe care istoria și viața lumii o păstrează în fiecare dintre pliurile ei, în toate rosturile pe care le-a găsit disponibile și în care a putut să își așeze formele inconfundabile, mereu repetabile și neobosite. Ce citim și cunoaștem în cartea lui Gabriel Chiriac s-a întâmplat, iar tot ce rămâne nu se îndepărtează, ci rămâne și își arată continuu părțile bune și rele care nu mor niciodată, care se amestecă definitiv în această pastă a nemuririi în care povestea le-a amestecat și le păstrează probabil până la capătul, sau sfârșitul lumii.

Împușcătura trosnește sec, scurt. Creierii infanteristului zboară în praful drumului. Cu același aer plictisit, enkavedistul se ridică în picioare și se îndreaptă spre un cavalerist care zace chircit, bolborosind cuvintele ca într-un delir. Îi lipsesc câțiva dinți, are ochii vineții, semn că fusese bătut cu sălbăticie și un fir gros de sânge i se prelinge din gură pe bărbie. Rusul pune țeava revolverului în ceafa cavaleristului. BANG! Bâiguiala incoerentă a cavaleristului încetează…

   Atrocități, cruzimi, emoții, frici, speranțe, iubiri etc., toate se caută, se găsesc și se amestecă în această impresionantă frescă a unei părți și porțiuni dintr-un război ce pare să nu se mai termine vreodată, care nu vrea să își lase vederii vreun capăt, vreun sfârșit, sau posibilități reale pentru înfăptuirea lor. Suntem din nou atenționați că istoria este o repetiție nesfârșită a unei piese care nu își schimbă niciodată decorurile, ci doar personajele și interpreții lor. Marea scenă a lumii păstrează în reprezentațiile ei mai departe toate aceste orori și întreaga desfășurare a lor în fiecare dintre momentele rămase să își țină spectacolul viu și continuu în aceste tipare atât de schimbătoare și vii ale nemuririi, ale vremii și ale vremurilor care nu mai vor și nici nu mai pot să se schimbe vreodată.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…