PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Moștenirea

Cuvinte înrudite cu tăcerea, de Mircea Drăgănescu, Editura NEUMA

   Fiecare volum de poezie este o moștenire, este necesara prelungire și extindere a poetului în(spre) lume și în(spre) cât mai multe dintre atingerile și mișcările ei, în(spre) cât mai diversificatele și amplificatele stări în care încap alcătuirile lumii pe care o locuiește, pe care o vede, o simte și pe care mai departe o scrie, o scrie în așa fel încât textul care (ne-)o descoperă se desfășoară fără ca vreo limită să (i) se poată impune sau împotrivi. Fiecare volum de poezie își adaugă cuvintele moștenirii care se naște astfel continuu fără să obosească, fără să se oprească și fără ca poetul să mai poată stăvili toată această descărcare a firii lui în teritoriile și spațiile lumii pe care le umple cu ele și în care locuiește de când scrie pentru totdeauna.

   Mircea Drăgănescu este acest fel de poet, acesta care se implică și mai departe se explică odată cu moștenirea pe care el (ne-)o lasă, pe care a scris-o și a așezat-o în toate cuvintele din care i-au crescut poemele, care i-au întreținut poezia în zonele acestea ale vieții și ale lumii în care nu există și nici nu se întrevăd limite sau posibile reliefuri care i-ar putea încurca călătoriile și mișcările prin decorurile acestea sofisticate ale spunerii, ale spunerii odată cu cuvintele și cu stările poeziei, cu toate sensibilitățile știute, simțite, cunoscute sau nu ale ei.

Totul este alb întrerupt de poeme

pete de sânge în care cu ac de lemn

scormonesc în căutarea trecerii line

a poeziei desigur

în scormonirea aceasta se naște o pasăre

pasărea spin îi spun

ce pulsează din ce în ce mai acut

născând poemul acesta

 

respiră pasărea spin în inima mea

mă înalță până la in

conștiență până la trecerea dincolo

 

simt zbaterea aripii întretăiată respirația mea

la limita înăbușirii

și nu mai are reazăm aripa

pasărea spin nu mai poate să zboare

 

se naște poemul din moartea aceasta

din moartea aceasta

   Dragostea, singurătatea, însingurarea, viața și moartea cu cât mai multe dintre intuițiile și stările lor  se amestecă și rămân definitiv în compoziția poeziei pe care Mircea Drăgănescu ne-o oferă și ne-o lasă moștenire în Cuvinte înrudite cu tăcerea, în acest volum care lasă loc mult melancoliilor să se facă auzite, simțite, citite și adăugate fiecărui cititor odată cu trecerea prin corpul lor, prin stările și inducerile care le însoțesc și le proiectează mai departe în ceea ce astfel se adaugă și rămâne definitiv în lume, în lumea văzută, citită și de acum scrisă.

Cât de tare ne-nlănțuim în somn

cu un fel de patimă de disperare

ne învârtim în jurul axei noastre

și mari eșarfe de-ntuneric

scânteietor formează amețitoare

vârtejuri

suntem două galaxii gemene

 

această încleștare nu-i oare

doar o repetiție a marii

înlănțuiri din moarte?!

   Moștenirea pe care (ne-)o lasă poetul Mircea Drăgănescu nu este doar o adunare, o acumulare de texte, de poeme desfășurate între copertele cărților scrise și publicate de el, ci toate acestea sunt completate firesc de amintiri și de povești care amplifică permanent întreaga țesătură bibliografică a poetului împreună cu aceea biografică a atingerilor, a apropierilor și ale tuturor intensităților rezultate în urma acestor trăiri niciodată ascunse sau uitate și acum, aici (de)scrise de cuvintele poeziei care răscolesc, care răvășesc și tulbură stările cititorului care se însoțește cu ele citindu-le și în continuare trecând fiecare dintre pragurile expuse aici odată cu autorul, odată cu poetul Mircea Drăgănescu, cel care le-a pus la dispoziția pașilor lui, care ne permite astfel trecerea prin fiecare dintre atmosferele și încăperile descoperite, deschise și (de)scrise de el mai departe ca moștenirea firească care vine în urma acestor revelații încăpute în orele așezate și rămase în zilele și nopțile lui.

Memoria (o anumită memorie) e de prisos

important este să rămână

doar lumea și-un semn de mirare

cu picioare strâmbe, cu cocoașă

și cu buze senzuale, răsfrânte și groase,

doar lumea și „eu”

și poate iubirea, ca metodă, ca intermediar,

dar nu aceea legiferată și făcută publică

în vreun ziar

ci iubirea goală, iubirea de biblie,

iubirea primară, iubirea

neînvățată-n vreo școală, iubirea rămasă

pe dinafară

și puțin alcool (nu mult dar mereu)

în ajutorul antimemoriei, antimateriei

și-o birjă în care când dormim să dormim

(un dormitor ambulant-când ni-i greu)

căci și-n somn labirintul trebuie să-l scotocim

și în urmă, un munte întreg de tablouri

ca un strigăt, ca o nouă piatră funerară

într-un recent inaugurat cimitir,

un întreg munte prin care respir încă,

încă mă mai întreb,

mă mai mir

   Suntem (cu)prinși iar în continuare purtați de Mircea Drăgănescu prin întreaga memorie acumulată de poezia lui și lăsată nouă acum ca moștenire, ca un manuscris ale cărui cuvinte și înțelesuri ale lor trebuie să le căutăm și să le descifrăm mai departe fiecare dintre noi odată cu lectura, cu această intensă și caldă apropiere îngăduită de poet și de poezia lui. Suntem ținuți de Mircea Drăgănescu în fiecare dintre aceste stări pe care le-a așezat special în toate aceste fragmente de acum disponibile pentru noi ale lui și ale vieților lui risipite în (con)textele poemelor pe care le-a scris și care mai departe îl (de)scriu ele pe el. Suntem aici și rămânem păstrători ai acestei moșteniri poetice pe care Mircea Drăgănescu (ne-)a scris-o și pe care noi, cititorii lui va trebui să o lăsăm să meargă și să se spună cât mai departe neîngrădită de firescul neînțelegerii, al ștergerii sau al uitării.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…