PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Miraje

La revedere, prințesă, de Bogdan O. Popescu, Editura VELLANT

Poezia este o colecție desăvârșită de adictive de miraje, un album mișcător care își adaugă imagini cu fiecare cuvânt care se așază și rămâne în completarea și amplificările lor iar poetul se cunoaște cu cititorii lui odată cu fiecare gest de apropiere făcut de aici împreună, mai departe rămânând să se cunoască după fiecare pas făcut în această expunere unde (le) rămân păstrate imaginile, cuvintele, gândurile, stările și tot ce îi însoțește, ce le transformă și le adaugă aceste stări statice sau mișcătoare care au loc și umplu spațiul discursului mereu îndrăgostit pe care îl susțin, pe care îl amplifică odată cu imaginile în care se lasă văzuți, disponibili să rămână în aparițiile care au loc după aceste atingeri ale lor. Fiecare asemenea întâlniri se pot citi și pot fi înțelese odată cu lectura care se lasă (și ea) înnoită de fiecare gând și apropiere alese de momentele ei.

 

 

Bogdan O. Popescu ne cheamă, ne invită să ne apropiem și să ne lăsăm (cu)prinși în acest univers mișcător poetic/poetizat al lui din La revedere, prințesă, univers împânzit și încurcat intenționat de imagini, de acele (mereu) necesare imagini și decoruri care se lasă descrise și reproduse în delicate, intense și adictive miraje, în apariții în care cuvintele poeziei se lasă amplificate împreună cu stările ce însoțesc și completează cu rămânerea în expectativa indusă de cuvintele care ne opresc prin această expunere completată de participare, de apropierea afectivă de fiecare sentiment, de oricare dintre facerea și exprimarea lor în aceste decoruri stilizate cromatic discret, așezate în spațiul desăvârșit, desprins, devenit volubil și lăsat să (ne) umple împrejurimile toate.

acesta este locul

unde marea alunecă pe vânt

înghețul te cuprinde încet, odihnitor

poți săruta poala parfumată a luminii

pești zburători torc aerul

 

acesta este locul

unde podul de piatră

          se așază în sufletul

oamenilor care se opresc, respiră, își duc

                                              mâna la frunte.

Citim, oprim timpul și continuăm căutarea faptelor, ale întâmplărilor care au avut loc, care se perpetuează și rămân peste fiecare dintre filele care îi spun amănunțit poveștile, care lasă urme și semne la vedere pentru ca mai târziu să le putem înțelege și citi ca repere ale vremii, ale vremurilor care au îngăduit și încurajat (de)scrierea, cuprinderea lor în aceste ale lor purtătoare oglinzi urmărite continuu de fiecare privire care acceptă și susține parcurgerea, scufundarea în apele lor, simțirea și amplificarea acestor REM-uri încercate de poezie, de continua plecare în aceste explorări ale spațiilor, ale senzațiilor recuperate, readuse aici din încăperile lumii, încăperi prin care Bogdan O. Popescu se lasă scris și expus.

fiara își plescăie încet prada, monezile se introduc în tonomat

prin anumite locuri. culorile orașului curg, ca pe bandă de

casetofon, metrourile fâlfâie subteran, vrăbiile foșnesc sub

chiciură. cândva, între două respirații, vine noaptea.

sâmburii muzicii plantați în ureche, hiperboreea, luna privită

romantic prin luneta puștii, frunțile noastre gravitând în

jurul lumii, explozia unor mici ierni cerebrale-un an nou

fericit!-toți sunt manipulați de psihicul omului care

controlează biletul, toamna e un disc electrecord epuizat.

pe masă-poignet-ul unui alfabet, litera „a”. litera „a” stând

                   pe masă ca o picătură de ceară.

Plecarea (în)spre lumea mereu amestecată de vis este un vibe (pre)simțit și coordonat în poemele din La revedere, prințesă, este un (mereu) posibil metavers, un spațiu prin care Bogdan O. Popescu ne conduce și își spune poveștile prin care își construiește fragmente desăvârșite de(spre) lume, pe care după aceea le lasă să scape, să se scurgă, să alunece în mișcări silențioase descrise în mirajele care le expun, în care continuă să se lase prinse, extinse și exprimate tăcerile care le înfășoară, care le protejează și le distribuie desfășurările împreună cu apropierile de oglinzi care reflectă dar le și rețin mișcările calme, elegante, acelea care compun și le descompun gesturile în care se lasă văzute, cu care se confundă și în care se spun.

dacă n-are să fie așa

inima mea va rămâne bătând

                        în acest muzeu de ceară

degetele mele își vor lăsa amprenta

                        pe luna-n pătrar

că atâta deșertăciune s-a prelins pe gâtul

îngust al clepsidrei

încât în patul lui procust

nu mai încap nici pân’ la brâu.

Melancolia și nicio depresie ne poartă în spațiile în care putem vedea, citi și înțelege înfășurările în care ne prind și ne scufundă aceste intense miraje, miraje pe care Bogdan O. Popescu le-a compus sublimând și amplificănd sunete și efecte oprite și păstrate de timp pentru el odată cu trecerea prin/în anumite vârste, vârste care au rămas ca să (se) spună acum/aici cu tot cu momentele decupate și explicate, exprimate de sentimentele, de senzațiile și impresiile topite în flash-uri (i)mobile identificate, amplificate în timp odată cu trecerea prin fiecare porțiune de viață sau vis pe care le-a presimțit, pe care le-a trăit și (de) acum le-a putut așeza în acest album poetic continuu extins și adăugat.

s-a tras semnalul de alarmă al clipei de-acum

și valize, pachete cu vise, vin peste mine

săruturi, întâlniri ratate, note proaste la școală

bilețele pierdute în buzunarele inocenței

așteptarea fetelor care servesc la cofetăria speranțelor

vin peste mine

vreme rea și vreme bună, panglici înnodând totul

iremediabil

lume care mă depășește pe linia de sosire

sosiile iubitei vin peste mine

aerul răsuflat sub linia tăcută a nopții

papiote pe care sunt înfășurate poveștile bunicilor

pe care le țin ca să-mi mai cos, din când în când

haina de zi tocită la coate, vin peste mine

 

s-a tras semnalul de alarmă al vieții de-acum

toate vin peste mine

Cuprinși în înfășurarea delicată de gânduri, de senzații, de sentimente țesută de Bogdan O. Popescu în mirajele derulate și  enumerate în La revedere, prințesă putem să vedem și să înțelegem corect unele mișcări întreținute de limite, unele dintre gesturile care se lasă citite în urmele fiecărei treceri prin spațiile deschise de viață prin momentele lumii, ale impresiilor care se lasă prinse și spuse de poezie, de cuvintele care (o) scriu și expun scenariul pe care se lasă jucate aceste oglinzi purtătoare de miraje în care sunt prinse și exprimate intens mișcările ample ale (i)realității care înconjoară și definesc cât pot de multe dintre întâmplările ei, întâmplări și cuvinte în care ni se revelează mesajul mereu atent al poeziei care ne atinge firesc:

poți să exiști lângă mine sau poți

să nu exiști lângă mine

iar mai departe rămân să (ne) spună despre intensități, adâncimi și resursele lor toate aceste cuvinte încăpute și rămase să exprime, să miște, să ne apropie și să ne adauge cât se poate de mult din acest tumult așezat și rămas să tot aducă din neuitatul trecut până aici, până în acest niciodată consumat sau definit și încăput în cuvinte prezent.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…