PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Mesaje tulburătoare

Tonomatul, de Andrei Panțu, Editura Humanitas

 

Așezarea unui text în zona nesigură și neclară de clarobscur este uneori o probă greu de trecut de un autor, poate fi una dintre situațiile în care textul să nu poată să se descurce și să iasă cu bine la capăt, sau să se salveze împreună cu lumea care este cuprinsă în el. Un scriitor care caută să găsească și să impună nesiguranța ca stare cu și în textele sale, trebuie să fie unul foarte sigur legat de stăpânirea acestei manifestări, a acestei nesiguranțe care caută să rupă fiecare echilibru și să încarce fiecare zonă cu instabilitate. De aceea, este nevoie de puterea adeseori ascunsă a fiecărui autor, de a ține și de a stăpâni bine toată această capcană textuală, această pânză ca de păianjen, pânză în care să își prindă și să își țină aproape fiecare părticică din fiecare cititor, să îi transmită și să îi împărtășească toate trăirile și senzațiile care se nasc și cresc în poveștile lui.

Andrei Panțu face aceste lucruri în Tonomatul, construiește sârguincios și tenace o plasă sigură, o rețea în care își prinde și își ține prizonier cititorul atât cât este necesar pentru a-i injecta, pentru a-i distribui doza necesară de text, doza care să îl țină prizonier în lumea aceasta a clarobscurului construit de el, a straniului născut din nimic, născut și apărut din mintea fiecărui personaj și menținut la cote destul de înalte în toate momentele lecturii. Tulburarea este o stare firească, este unul dintre efectele care ajută și care asigură alunecarea voită în apa aceasta care împresoară neauzit și care scufundă cât poate de mult corpul celui care caută să se oglindească în luciul ei.

… Mă trezesc într-o noapte în urletele îndepărtate ale lupilor. Un rânjet apare în geam. Zăngăne cu pumnul în fereastră de mai multe ori, așa cum face el câteodată. Rămân încremenit în penumbră fără să știu de ce… 

Contemplația, o altă stare indusă de lectura prozelor din Tonomatul, este acea manifestare statică necesară care menține cititorul departe de posibilitatea de a intra mai mult în carnea poveștii, este starea de fapt transmisă de fiecare proză în parte, starea care menține atmosfera între câine și lup, între nici noapte, nici zi, în zona aceea de imposibilitate de a distinge și de a putea să vezi, să (re)cunoști prea mult. Contemplația este starea impusă și menținută de autor, fiindcă personajele lui sunt pur și simplu aruncate în poveste și prinse în mrejele cuvintelor care le acaparează și care, mai departe, le țin prizoniere până în momentul în care starea lor de neputință se impune, devine sigură și încurajează manipularea lor fizică și mentală.

… Am rămas pe loc și m-am uitat în toate părțile. Nu mai știam ce să fac, dacă să mă întorc și să fug, sau să aștept…

Andrei Panțu reface ușor și în registre variate mai multe povești crude și insolite, mai multe povești de moarte și (chiar) de sânge, creează nenumărate scene în care se impune neputința, neștiința de a mai înainta, de a merge mai departe, sau de a te mai întoarce, menținând atmosfera de zonă inconfortabilă și crepusculară bine (de)scrise și bine controlate.

… M-am uitat pe cer. Nu vedeam stelele din cauza norilor, iar luna nu lucea nicăieri. Jos, pietrele cenușii dintre șine erau toate la fel. Nu aveam nici un punct de reper, nu știam în ce gară sunt fiindcă nu-mi trecuse prin cap să mă uit când eram pe peron… 

Tonomatul este o mașinărie puțin cunoscută și bine unsă, este culegerea cu poveștile unor lumi care cresc din interior și invadează exteriorul, care cresc odată cu fiecare pas greșit pe care mintea îl poate face și duce până la capăt. Fiecare pistă falsă arătată aici conduce cititorul la teme ale literaturii care au hrănit și hrănesc prozele de aici, sunt ca niște urme pe care traseul de urmat poate să pară facil, dar destul de înșelător. Acestea sunt, de fapt, urmele pe care doar autorul le folosește, pe care doar el își concepe accesul spre ceea ce îi poate hrăni și crește fiecare poveste.

Andrei Panțu facilitează în Tonomatul accesul la o lume formată din mesaje subliminale, mesaje care se transformă în acel fel de stări tulburătoare care lasă în urmă cicatrici, ca urme ale unei călătorii pentru care nu te-ai pregătit de ajuns, dar pe care ai dus-o totuși la capăt. Mesajele, împreună cu tulburarea conținută și impusă de ele, rămân așezate acolo unde autorul lor le-a găsit de la bun început loc: în mintea deschisă și disponibilă a cititorului transformat încet, încet în cel mai bine venit prizonier.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…