PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Meandre

Dragostea, Securitatea și Neurotoxina, de Ervin Székely, Editura Ratio et Revelatio

   Viețile se spun în povești care întotdeauna se întorc și se păstrează în anumite cuvinte, în acele știute fapte care se lasă (de)scrise și (cu)prinse de fiecare dintre aceste sinuoase treceri și parcurgeri ale momentelor lor care se lasă văzute, mai departe citite în textul care le menține în asemenea călătorii și în formele în care ele se lasă cuprinse pentru a ajunge în apropierile celui care le caută și vrea să le vadă, să le asculte, să le înțeleagă. În fiecare dintre aceste răsuciri ale lumii scrise se pot înțelege momentele trecerii lor prin aceste teritorii vizibile și disponibile să se spună, să se expună, să se explice mai departe.

   Ervin Székely ne propune călătoria aceasta mereu oprită, încetinită de timp în albiile prin care umblă aceste meandre ale poveștilor încăpute în Dragostea, Securitatea și Neurotoxina, în viețile personajelor, dar și a autorului, vieți care se lasă scrise și arătate în felul acesta de traversare mereu inversată de întoarceri în timp, în acel timp în care sunt păstrate elementele necesare completărilor care ajută continuarea și desfășurarea călătoriei celor cuprinși în prinderile și desprinderile adunate în călătoriile lor.

Arareori ne explicăm de ce anume nu depășim o graniță; pur și simplu nu o facem. Poate nu știm de ce cotim la o răscruce a vieții spre dreapta, și nu spre stânga, dar cert este că, dacă am ajunge pentru a suta oară în același loc, tot în dreapta am lua-o…

   Lectura romanului lui Ervin Székely ne plimbă încet prin spațiul desfăcut de sinuoasele meandre în care s-au așezat viețile și personajele cuprinse în această curgere, în această desfășurare încolăcită a destinelor care încearcă să se elibereze astfel în cuvinte găsite de ele pentru fiecare introspecție sau explicare necesare pentru desăvârșirea apropierilor lor. În Dragostea, Securitatea și Neurotoxina descoperim și verificăm rețete necesare însoțirilor poveștilor derulate aici cu fiecare dintre zonele lor întunecate sau luminoase, cu cele calme, calde sau triste cu care se spun și se expun toți cei (cu)prinși în paginile cărții.

S-ar cuveni ca, măcar pe final, să scriu și ceva de bine despre acest kitsch postmodernist. Ei, dacă asta o fi o caracteristică cu accente pozitive, trebuie să menționez naivitatea încăpățânată, stupiditatea cumva eroică a autorului care crede că o astfel de poveste izvorâtă parcă din secolul al XIX-lea ar putea avea priză la cititorii din secolul XXI…

   Calmul și muzicalitatea lui se insinuează și rămâne în corpul poveștilor lui Ervin Székely care se dezleagă în Dragostea, Securitatea și Neurotoxina rămânând să îi însoțească cuvintele în fiecare portret care se adaugă și întregește astfel tabloul vivant în care personajele cărții se spun în monologuri întrerupte doar de acest sound discret întreținut de instrumente mai mult sau mai puțin identificate, dar care își fac auzite acordurile care însoțesc curgerea cuvintelor și desfășurările lor prin spațiul care se deschide și rămâne așa până la capăt cuprinzând în reliefurile lui fiecare înfățișare și întâlnire cu cititorul lor.

… dacă tot l-ați citit până aici, nu mai renunțați. Precum vedeți, planurile temporale se apropie încet, din piesele de puzzle începe să se formeze o imagine. Dar ce imagine? În copilărie mi-a dat cineva o felicitare interesantă(cred că era chinezeasză). În funcție din unghiul din care o priveam, vedeam altă și altă imagine. Am impresia că prezenta carte – cel puțin pentru generația mea – este precum acea felicitare, cu deosebirea că din diversele unghiuri nu vedem imagini, ci oglinzi…

   Poveștile din Dragostea, Securitatea și Neurotoxina sunt complexe iar personajele lui Ervin Székely nu sunt și nici nu rămân complexate de aparițiile lor pe scena propusă de autor. Fiecare se expune firesc și se așază în desfășurarea din albiile deschise de aceste meandre ale vieților lor dispuse în peisajul pe care lumea i-a pus-o la îndemână pentru a-și spune povestea și intențiile împreună cu înțelegerile lor. Totul în această carte este mișcător iar fiecare atingere a cuvintelor ei ne obișnuiește cu stările acestei delicate desfășurări și expuneri în cuvinte a autorului împreună și cu personajele sale.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…