PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Manifestul

terra 2.0, de Orlando Balaș, Editura Brumar

   Poezia nu are cum să nu fie manifest și nu are cum să nu rămână așa dacă cel care o scrie și care îi construiește mesajul caută toate acele sensuri ale ei care pot să mențină aceste stări ale strigătului, ale acelui sunet așezat în cuvinte care știe să rămână mai departe în proporțiile nelimitate ale ecoului și ale tuturor amplificărilor care îi însoțesc rostogolirile, desfășurările și așezările în fiecare dintre formele acestea care pot face cuvintele să spună și să își facă vizibilă spunerea, mesajul ce îi conține și care îi duce toate aceste cuvinte spre depășirea oricăror limite constrângătoare.

   Orlando Balaș aduce toate aceste elemente în mesajul lui poetic, în fiecare reflexie a lui făcută posibilă de imaginile pe care le face să își arate alcătuirile din care se pot extrage esențele a ceea ce le compune, și mai departe le completează în tot acest proces al transmiterii, al avertizării și al împărtășirii. Poezia se transformă în voce, în aceea care poate să își adauge timbrele necesare pentru a se distinge fiecare nuanță ce poate să încapă corpul fiecărei atenționări despre posibilitățile vieții de a-și rătăci formele vii, de a-și uita și nerecunoaște rădăcinile, începuturile și toate continuările lor.

cuvintele sînt pentru ceea ce trăiește în noi

viața trecută, viața visată

e mută ca un trandafir însîngerat

între buzele unei femei plutind peste ape

 

cuvintele sînt lumina noastră de fulgere

goi, fără armură, stăm cu brațele deschise

și cum am putea oare să nu vorbim

despre ceea ce e viu și iubim?

   terra 2.0 are în cuvintele ei toate datele care pot să construiască o declarație de dragoste făcută vieții și tuturor formelor ei cunoscute aici, pe acest pămînt încă viu și încă disponibil să păstreze, să mențină și să ducă toate aceste forme ale vieții cât mai departe, și în cât mai multe feluri, forme și frumuseți care se pot și ele la rândul lor înmulți, multiplica dispersa și ocupa teritorii, corpuri și minți disponibile să le cunoască, să și le apropie, să le adopte și să le trăiască. Toate sunt încă la îndemână și pot fi continuate dacă nu își vor face loc și nu se vor impune neputințele de a le mai încape în viețile noastre și de a le lăsa să trăiască așa mai departe.

uriașii umbroși s-au dus

a rămas muntele

în lumina crudă a soarelui

strălucind în lacrimile galbene ale cioatelor

o nouă realitate

o nouă estetică

o nouă poezie

   Toate poemele sunt manifeste și manifestări ale dorinței de a păstra viața cât mai mult măcar în cuvintele lor, de a face în așa fel ca ele să rămână așezate definitiv în acest chihlimbar textual care poate să le asigure formele și forțele necesare nemuririi, ale rămânerii și ale perenității, ale tuturor acestor forme prin care viața se spune, prin care fiecare fel al ei de a se manifesta și de a-și face cunoscute și auzite toate nuanțele strigătului ce a îmbrăcat hainele acestui cald și empatic manifest se poate face văzut, înțeles, auzit.

apă sărutată de lavă, impregnată de fulgere

irumpînd haotic în miliarde de forme

plutind, unduindu-se, tîrîndu-se și umblînd

ridicîndu-se în frunze, în priviri

sau în aripi spre cer, apă vie

inundînd Pămîntul cu talazuri de gene

o maree perpetuă de specii spontanee

   În toate aceste poeme, în toate cuvintele își face cunoscute strălucirile viața, formele ei luminoase și tandre în care ne ține și cu care ne-a obișnuit, cu care noi am fost crescuți și săturați în fiecare zi pe care am locuit-o în brațele ei. Mai departe este vizibil și crește manifestul care atinge zonele dureroase ale acestei vieți și ale poveștilor neplăcute în care îi sunt duse alunecările, disparițiile, uitările. Orlando Balaș ne obișnuiește cu toate aceste fețe ale frigului care stă în vecinătatea vieții, și care urmează să acapareze și să îi înghețe toate aceste mișcări, să le mute într-o zonă care nu mai poate ieși și nu mai poate fi văzută din cauza umbrelor care o vor trage în aceste necunoscute și nedorite tenebre, în acest cimitir sofisticat al uitării definitive. Poezia este semnalul de alarmă pe care poetul îl trage pentru fiecare dintre noi și toate cuvintele care pot să spună despre toate acestea sunt lăsate să trăiască și să crească în acest manifest și în toate simțurile și simțirile lui care pot conserva și continua toate manifestările viu-lui trăite și cunoscute.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…