PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Lumea în cronici

Inoxidabil, de Constantin Iftime, Casa de Editură Max Blecher

Faptele însoțite de gândurile care le (de)scriu se așază de multe ori cum trebuie, cum se cuvine în cuvinte, în mișcările și în sensurile care le arată, care le propun lecturii și înțelegerilor și tot ele le lasă pentru cât mai mult timp în aceste stări ale completării, ale desfășurărilor care le dizolvă în proporții corecte prin corpul celui ce se propune în continuare acestor atingeri și adăugări ale lor. Toate sunt mai departe fragmente de cronici, de memoratoare vii ale lumii care s-a lăsat (s)pusă în aceste întâmplări înconjurate și explicate intens de cuvinte.

Constantin Iftime își caută în poezie disponibilitățile necesare lumii și ale vremurilor prin care trece de a se lăsa citite în astfel de cronici, în aceste senzații și sentimente pe care el a reușit să le (de)scrie și să le coordoneze în astfel în aceste înfășurări și desfaceri ale lor mai departe. Poezia lui ne arată lumea în cronici, cronici amplificate de trăirile pe care ni le face aici și astfel cunoscute, în aceste (a)numite evenimente, stări și consumări ale lor strecurate și modelate prin forme și fapte poetice.

Biciclete rulează încet pe lângă pereți,

Alte glasuri care murmură.

Alte sunete otrăvitoare, reci, vin dinspre păduri,

Stăm în așteptare.

E un pod,

Care duce la o fabrică de pâine, de nisip, de lemn cald,

Peste linii ferate ruginite,

Pline de maci, e un vis.

Ca o insectă bătrână, vine noaptea,

Și ne împinge înăuntru.

După ce borăsc icre, resturi de slănină,

Dorm.

Vă rog,

Să le spuneți celor cărora le plac ploaia,

Istoria,

Fulgii deși,

Să vină cu noi.

Prima zi a trecut.

Lumea se dezbracă, se desface, își arată și ne face cunoscute fețele celui care o scrie, ale celui care îi intuiește și îi disponibilizează interpretările, adunările și scăderile zilelor care îi alcătuiesc firesc sau nu istoriile zi după fiecare zi, noapte după fiecare noapte. Constantin Iftime ne spune, ne scrie aceste povești despre lume în aceste cronici desfășurate de el aici, în poezia prezentului care se oglindește totodată și în trecut, dar și în viitorul care se (de)scrie în același timp lăsând cititorul să însăileze la rândul sau feluri de lumi și moduri de așezare în momentele scrise astfel ale ei.

Urâți,

Gata să distrugem o istorie.

Vom ieși de aici printre dărâmături.

Suntem vitele aruncate ale unei mari literaturi.

Ce mai înseamnă universul profund,

Citindu-l pe Dante?

Până acum sfârșitul a fost cel mai sigur moment,

Pentru că iubești cu patimă,

Și nu spui nimic,

Pentru că mergi încet,

Cu degetul la nas,

Sau la frunte,

Și-ncremenești.

Poezia lui Constantin Iftime ne (s)pune lumea în cronici, cronici subiective empatice care sunt amestecate de amărăciunea perceperii intense a prezentului și a fiecărei tresăriri a lui prin încăperile și teritoriile istoriei care îl face vizibil și de cele mai multe ori neclar, de neînțeles. Suntem ținuți aici de fiecare dintre imaginile care ne sunt desfășurate în cuvintele poeziei pe dinaintea ochilor și suntem mai departe (in)formați despre micile și marile bucurii, tristeți sau orori care au fost, care au avut loc sau care urmează să se întâmple, să se împlinească și să se lase în continuare scrise. Poezia acestui prezent se lasă desprinsă din urmele rămase în spațiile trecutului firesc și se împinge în necunoscutele dar intuitele povești și cronici în care vor încăpea (în)semnele viitorului.

Există un drum al sclavilor infinitezimali încrustat

              în poezia actuală –

Din interior vin cei învinși,

Negri de smoală. Au conștiința întreagă. Se clatină,

Emanații li se scurg pe femure. Și-au depășit limitele.

Modești, simpli,

Au judecăți optimiste asupra trupului și

                             atotștiutoarelor răni.

Vin împovărați de păcate,

Îngrămădiți ca vitele spre lumea noastră nouă.

În marea depresiune a zilei țâșnește gândul morții

                                         proaspăt când au reverii.

Unii au înnebunit. Au urlat zi și noapte.

Și-au smuls carnea feței, părul. Dinții sărăciei

Sâsâie, înăuntru sau în afară, împotriva dublei lor dureri.

În garsoniere sărăcăcioase,

Persistă vorbe călduțe ale câte unei îndoieli

                        moderniste legate de limbaje.

Potrivite cu o civilizație a gunoiului….

Constantin Iftime (ne) scrie despre acest univers infinit și Inoxidabil prin care îl poartă pașii și cuvintele însoțitoare ale lor, prin care își caută și își adună când le găsește cuvintele cu care poate și reușește să așeze toată această lume în cronici, lumea intuită, văzută și înțeleasă de el, lumea pe care a adunat-o mai departe în poezia prin care se spune și el odată cu ea, împreună cu fiecare necesară sau nu descriere a explorării, a căutării în urma căreia să își poată înțelege  neliniștile și așezările lor pe și prin aceste teritorii văzute sau nu, cunoscute sau nu.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…