PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Jocuri de oglinzi

LIOR, de Alexandra Niculescu, Editura pentru Artă și Literatură, Colecția de literatură română contemporană- coordonator: Violeta Borzea

   Imagini și corpuri atrase în undele lor se văd construite, se adună și se lasă derulate într-un scan însoțite de liniște, de stările (in)coerente ale (i)realității sau odată cu zgomotele de fond de rigoare aflate în spațiul dintre cuvintele pe care poveștile așezate, așternute în literatură, în toată această (ne)cuprindere scrisă ni le expune, și sunt lăsate să se expună pe fiecare rând și în fiecare notă care le spune, în oricare intuită mișcare și gest care le compune mai departe lăsându-le să se explice firesc până la capăt, până la capătul intuit  de cine le scrie și până la acela (re)compus de fiecare dată de cel care le citește și adună informațiile necesare finalizării, a aducerii lor în formele acceptate de lectură și de adăugările ei neobosite.

   Alexandra Niculescu ne conduce prin aceste spații imaginate de consumul continuu de stări (ne)cunoscute pe care mai departe le varsă în formele pe care literatura scrisă de ea (ni) le propune pentru a-i (cu)prinde și pentru a-i înțelege bine imaginile odată cu desfășurările și cu derulările care încap și se lasă văzute și citite în poveștile ei, în poveștile adunate și răsturnate continuu într-un joc de oglinzi coordonat minuțios și delicat în paginile propuse de ea în LIOR, în acest roman în care jocul kyparissian cu imagini, cu intensități și stări ale lor se mută apoi în multiplicările îngăduite aici de sofisticate și preocupate de adâncimi oglinzi desfășurate de ea pentru a-și (sur)prinde și a-și așeza personajele în imaginile pe care le-a alcătuit și amplificat.

Elicopterul de care era prins rinocerul nu apărea, se vedea doar animalul atârnat cu picioarele în sus, legat la ochi. Să vezi un rinocer – la cât de imenși sun t- cum plutește/zboară/se bălăngăne prin aer, cu capul în jos și picioarele în sus, nu-i de ici, de colo, de asta a rămas să se uite. Și pe urmă au spus că fac ca să-i salveze. Sunt o specie în pericol, așa era titlul știrii: suspendarea e bună pentru conservarea lor…

   Un fel de dicteu automat se lasă expus pentru a fi citit în imaginile spuse de personaje, de personajele care au consumat și continuă să consume cantități bine dozate de lior, din lichidul acesta insinuant care le propune consumatorilor săi dependența și așezarea stărilor ei în aceste jocuri de oglinzi care se întremează cu fiecare dintre ei, cu cei care se lasă aduși în aceste stări vizibile ale cunoașterii, ale apropierii și ale înțelegerii mișcărilor lor împreună cu adăugările mereu necesare pentru ca spațiul pe care îl locuiesc să se lase umplut, ocupat de poveștile și de gesturile lor.

Cu mulți oameni tot învârtindu-se în jurul tău ajungi să crezi că nu există nicio frică, niciun motiv pentru care ai venit aici. Poate asta ar fi soluția, nu? Dar nu poți să-i ții pe toți lipiți de tine doar ca să eviți ceva. Hai, Ani, să mergem să luăm sticle noi, să vedem ce culori ne pică azi…

   Alexandra Niculescu ne explică (ne)firescul poveștilor sale luându-ne și oprindu-ne în toate stațiile propuse de această călătorie având mai departe de mers, de văzut sau de ascultat live încercările fiecărui personaj, pașii lor prin încăperile vieții până au ajuns și au rămas în magicul complex pe care ea l-a construit special pentru ca cine ajunge aici să se lase așezat, expus și spus în lumea extinsă și adâncită atât de firesc de oglinzi, de apele lor netulburate decât de cuvinte și de adunările lor în explicite sau delicat blurate povești.

Vreau, eu vreau, adică poate nu vreau, merg pe balcon sau la oglindă și mă văd cu sticla asta care o să mă facă normală, eliberată de tremuratul de frică, și o să pot să rezolv totul cum trebuie și o să fiu veselă și fericită și nu știu de ce nu pot, mi-e frică să nu dispară ce e cel mai adevărat în mine, adică frica asta că nu reușesc, că nu mă descurc, că o să râdă de mine, că o să mă certe, că o să fiu exclusă, e ceva al meu, pe urmă ce? Ce-o să fiu dac-o elimin? Nu știu, mă enervează și nu mă lasă să dorm și să fiu cum aș vrea, dar sunt eu, poate așa m-am născut, poate așa am fost născuți: unii fricoși, alții nu, iar frica asta apare mai încolo, la un anumit moment, nu de la început, și e la fiecare legată de ce alegeri face…

   Personajele din LIOR se lasă observate continuu de colege și de colegi, de cei care aflându-se în complex îi văd, care îi aud, care le pot intui pașii pe coridoarele acestea ale exprimării, ale divulgării porțiunilor întunecate sau nu ale vieților lor, vieți care se propun mai departe așteptărilor exprimate în aceste cuvinte în care se pot așeza, regăsi și povesti. Așa le sunt duse cât mai departe necesarele ecouri ale acestor porțiuni și simțuri care se lasă dezvrăjite, expuse, dezvăluite.

Treaba cu frumusețea nu e ușoară, e o obsesie, cred eu, și pentru mine a fost, pe urmă am început să dau din cap, să neg, nu, nu m-a interesat vreodată, lucruri de puștoaice, dar de unde, e mereu undeva ascunsă obsesia asta, și începe de când suntem mici și cineva ne aranjează frumos, pentru că hainele de fete sunt mai frumoase decât alea de băieți…

   Poveștile dezvăluite de Alexandra Niculescu în LIOR se lasă înfășurate în cuvinte iar în completarea lor se propun desfășurărilor pe care le amplifică și le multiplică intensitatea (sur)prinsă aici, în acest joc de oglinzi multistratificat pe care îl putem parcurge cu privirea și cu simțurile însoțitoare în care se lasă (a)duse aici imaginile dezvoltate și propuse lecturii de poveste, de poveștile care încolăcesc vieți și întâmplări ale lor răscolitoare, emoționante și lăsate să curgă în apele tandre ale fiecărei evocări încăpute în dialogurile sau în monologurile care le spun, care le descriu și le păstrează așa așezările în cuvinte. Suntem și rămânem martorii acestui joc de oglinzi sofisticat, de fiecare mișcare îngăduită de apele lor, dar și ai scufundărilor care au loc în aceste ape calde sau reci, în adâncimile propuse de nemișcările lor.

E ca-n cartea aia, Castelul, strigă Albert, cu birourile astea despre care nu putem să aflăm nimic, eu nici nu știu dacă există…

   Un labirint în care fiecare fire rătăcită își alimentează cu lior fricile, curajul și tot ce mai poate să încapă într-o poveste este ceea ce (ne-)a construit și (ne-)a scris Alexandra Niculescu în romanul ei, în paginile lui răsfirate în imagini care ne lasă să vedem în și ne (de)scriu încăperi care de obicei rămân închise sau ascunse. Suntem inițiați în aceste moduri și modalități de pătrundere în stările și în poveștile care alimentează și întrețin acest joc de oglinzi (sur)prins în carte și mai departe extins în fiecare mișcare intuită, știută sau nu și (ne)firesc recunoscută și adăugată de viață.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…