Stai jos sau cazi, de Bogdan Munteanu, Editura Nemira
Prins între lumi, rămas prizonier în aceste necunoscute spații și în mereu neștiutele lor limite ne este propusă de oricare prindere în stările unei boli, a uneia care nu se tratează, ci doar se învață locuirea contină cu ea și așa continuă învățarea acestei oboseli niciodată dusă la capăt, niciodată consumată sau cunoscută în profunzime. Prins și de cele mai multe ori rămas între lumi ne propune mereuu această întâlnire diversificată continuu dintre corp și fiecare cădere a lui, dintre corp și fiecare dintre aceste amplificări care îl provoacă și îi amplifică fiecare dintre frici, dar care astfel îi și încarcă puterile până acum puțin necunoscute și curajul de a se confrunta neobosit cu ele.
De aici se poate vorbi despre fiecare încercare de salvare și de păstrare a conviețuirii, a continuării împreună dintre corp și fiecare din aceste contaminari ale lui, de aici se pot folosi cuvinte pentru a lega toate acestea și pentru a le așeza în coerența necesară spunerii, a povestirii și a păstrării fiecărei urme care se poate folosi ca reper pentru parcurgerea traseului în care s-a concentrat tot acest relief mereu crescător. Stai jos sau cazi devine un fel de lozincă, un fel de a spune cum poți învăța mersul mai departe împreună al corpului cu fiecare dintre aceste căderi impuse ale lui și cu proiecțiile lor în textul care le va duce cât mai departe de aici, cât mai în adâncimile care le pot conserva și păstra tot ce încape în această alăturare.
Medicul a spus:
– Epilepsie.
Ascultăm detaliile, nu înțelegem mare lucru.
O luăm spre casă, obosiți și speriați.
Nu spunem nimic.
Dacă am vorbi, s-ar speria și alții…
Bogdan Munteanu mai face un efort și îmblânzește momentele fiecărei treceri între cele bune sau rele ale fiecărei lumi, al pașilor făcuți spre înăuntru sau afară, pași pe care te obligă să îi (re)cunoști și să îți adaugi aceste treceri sau proximitatea lor dintre teritoriile în care nu rămân și care nu le păstrează definitiv. Această aducere la îndemână în text și în cuvintele lui a senzațiilor care însoțesc nebănuitele și necunoscutele crize se transformă în emoții firești, în cantități dense de mirări ce încearcă să descrie aceste întreruperi, aceste scăpări din stările lumii și alunecări într-un fel de necunoscut care se vrea înțeles, căruia îi sunt căutate oricare dintre definițiile și așezările în care pot fi descrise, povestite, înțelese, evitate și duse la capăt cât se poate de bine.
Cobor cu grijă cele trei scări de la intrare. Lângă ultima treaptă, pe pavaj, e o pată de sânge uscat. Până vine ploaia, știu cu precizie locul în care mi s-a tăiat filmul. Îmi vin în minte flash-uri cu alte locuri unde am căzut: în laboratorul de electrotehnică, pe terasă la Retro, în autobuz, în taxi la Sighișoara, în budă la mall, la muncă(în fața liftului, în lift, pe culoar, la locul de fumat, în biroul meu, în birourile altora), acasă(acasă la maică-mea, acasă la bună-mea, acasă în cămin, acasă lângă stadion, acasă aici)… Îi dau mesaj lui Aldo. Am făcut o criză. Sunt bine…
Intrăm firesc în toate aceste transe pe care ni le propune apropierea, transe explicate și povestite nefiresc de calm și de cald totodată. Suntem conduși între aceste lumi cu o grație necăutată și cu sinceritatea care însoțește toate aceste alăturări, fiecare cutremur indus de ele și tot ce mai poate să încapă în această călătorie care nu va fi niciodată terminată, finalizată, sfârșită. Intrăm și rămânem pe aceste coordonate ale căutării și ale înțelegerii că întotdeauna, că de obicei trupul știe mai mult, dar că aproape niciodată nu ne putem apropia îndeajuns de această știință a lui care ar putea să ducă la capăt acceptarea, înțelegerea, cunoașterea profunzimilor păstrate aici. Rămânem mai departe cuceriți de aceste cuvinte care spun atât de firesc despre dureri și despre tăcerile lor niciodată a(u)scultate îndeajuns.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Facebook
WhatsApp
TikTok
