mandala, de Oana Cătălina Ninu, Casa de Pariuri Literare
Anumite cuvinte își găsesc loc în poezie și spun despre dezalcătuiri, despre desfaceri și despre fiecare deschidere care acceptă pătrunderea privirii în interior, în acel interior dispus și disponibil să primească, să lase la vedere semnele și secrețiile durerilor întregului corp care le păstrează și care le susține, care le amplifică desfășurările în continuare. Cuvintele (a)numite spun și despre cum se lasă înțelese și cum umblă aceste înțelegeri ale lor de-a lungul întregii povești care le compune, care le expune astfel în procesul acesta continuu și neobosit în limbajele poeziei, și ele disponibile să locuiască toate aceste stări, fiecare dintre aceste manifestări ale lor. Așezându-se și rămânând în acest corp mai departe se lasă ascultate și își fac vizibile imaginile împreună cu creșterile lor, cu adăugările care le colectează, care le adună și le impun din ce în ce mai mult, și le aduc din ce în ce mai aproape.
Oana Cătălina Ninu a găsit aceste anumite cuvinte, le-a supravegheat creșterea și așezarea în imagini, iar mai departe le folosește ca suport pentru fiecare incizie, pentru a divulga astfel și a face cunoscute efectele lor, puterea de a aduce la cunoștință efectele acestor răni ce rămân și vor fi pentru mult timp nevindecate, răni care se vor muta în cicatrici ce nu se vor mai șterge, dar vor păstra în ele amintirea fiecărei dureri.
îmi plac spațiile închise spațiile în care pătrunzi
și ieși cu degetele gelatinoase
bibliotecile și cărțile cărțile mari cu coperte lucioase
nu mai știu în care dintre ele ești tu
mandala are în cuvintele ei desfășurate și explicate toate acele incizii și fiecare formă a lor care pot să spună și care construiesc imaginea acestor spuneri, a acestor discursuri despre corecțiile aduse durerii de fiecare dintre ele, despre amplificările ce încurajează rezistența la aceste dureri scriind astfel povestea fiecăreia dintre ele. Poemele sunt dări de seamă despre desăvârșirea, despre desfășurarea fiecărui act ascuns și dureros al corpului, al fiecărui pas pe care autoarea îl face în acest teritoriu și despre (re)cunoașterile însoțitoare ale așezării lor mai departe în(tre) cuvinte, între înțelesurile lor sobre, clare, mai mult sau mai puțin luminoase.
între două fumuri bei ceai de urzici pentru întărirea sânilor
construiești scenarii cu femeia din fața ta care stă picior peste picior
și te întreabă ce vrei să faci când termini liceul
să te dezbrac pe tine și pe fiică-ta
de ceva vreme nu mai vezi aparențele totul e șters
nimic nu mai are păr și unghii organe și uși nasturi și reclame
e așa o sensibilitate de poți să ți-o atârni de gât și tot nu cazi
Există în aceste cuvinte care povestesc și descriu aceste incizii o continuă îndepărtare de tabu-uri, o continuă alăturare de imagini însoțite de cuvinte care vor să spună despre ce se vede și care vor să așeze în stările spunerii ce se simte, iar alăturările necesare nu se lasă așteptate. Niciun poem nu își ascunde exaltarea și exclamările ei, niciun cuvânt nu se lasă sedus de moliciuni sau de arome călduțe, calme, ușoare. Totul este un strigăt amplificat de o durere care crește, care se mută continuu în corpul care se alătură acestei lecturi și acestei operații fără sfârșit care are loc odată cu cunoașterea și înțelegerea acestor cuvinte.
în budoar în fața oglinzii
crinolina foșnindu-ți șerpește de pielița tare a coapselor
stai la mașina de scris versul tău ca o chiuretă
sexul tău ca o chiuretă întoarsă
sufletul o chiuretă strâmbă făcându-și loc printre striațiile
camerei strâmte din tine vârfurile albe forjate pătrunzându-ți în creier
sângele împroșcat cu grijă pe pereți
sentimentele sunt demodate le ascunzi precum ciuma
între buclele perucii
Oana Cătălina Ninu ne propune acest curs scurt și intens de anatomie, această lecție deschisă despre stările corpului și cum se lasă el înțeles în stările durerii care îl face și îl însoțesc în tot acest proces, și despre fiecare întoarcere a fiecărei file care îi spune aceste povești, stările și mai departe consecințele lor. mandala ne propune această continuă ținere în stările necesare ale privirii, ale contemplării urmelor fiecărui pas pe care inciziile bine executate de autoare îl conduc și îl pun mai departe în text. Toată această călătorie este una fără sfârșit, iar (re)cunoașterea stărilor ei rămâne ca semn continuu după fiecare lectură, după fiecare apropiere și asumare impuse de pașii făcuți în acest mereu nou teritoriu al ei.
GABRIEL ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…