Rumeguș de miez, de Ramona Băluțescu, Editura Universității de Vest
Rămășițe și urme de gând, toate intense, întinse, extinse și acaparatoare cu ajutorul cuvintelor în care au fost așezate, în care au fost lăsate să își facă sălaș și mai departe să își elibereze posibilitățile extinderii, ale acumulării de teritorii ce nu își fac vizibile limitele, ale spațiului ce nu lasă nici măcar la vedere linia despărțitoare, separatoare de lumi a orizontului. Toate acestea lasă să se facă vizibile anumite fragilități, anumite surpări tăcute care lasă la vedere doar urmele lor, doar grămada formată de resturile, de molozul ce s-a adunat în acea grămadă ce sublimează în straturile și în miezul ei toate posibilitățile pe care stările libertății ar fi putut să le facă vizibile și cât mai vii, doar acel mal în formare ce pune la dispoziție urcarea, dar mai ales alunecarea și toate posibilitățile încorporate în manifestările lor.
Ramona Băluțescu înfige mâna în toate aceste rămășițe și trage afară în pumnul strâns și protector anumite fragmente, anumite porțiuni martore ale acestor căderi și le separă de stările tăcute și le așază în cuvinte care strigă și care spun, care își lasă la vedere rictusul constrângător, acela care poate să treacă ușor din starea de gest în aceea de mesaj usturător, de corp ce își poate face vizibile rănile înainte ca ele să devină cicatrici și să se mute în vreo uitare, în vreo stare care să le ascundă în registrul acesta năvalnic al nespunerii, al nearătării vieților lor.
Aproape mă tem să spun cuvintele.
Ca o remoră a dorului, parcă le văd deja
Cum saltă să ți se lipească de buze.
Și-atunci mai bine ridic piatra,
Ațâț câinele la tine.
Și tac,
De teamă ca prea multul să nu devină povară
În calea ta, în sinea mea,
În vara
Cu-atâtea topiri ale norocului.
Cu-atâtea răscruci,
Cu-atâta năucitoare lumină,
Atunci când nu doresc lumină,
Deloc.
Rumeguș de miez este exact acel acces la interior facilitat de poetă, de îndrăzneala ei de a spune, iar mai departe de a arăta, de a face vizibile semnele tuturor acestor zbateri care se opun și care luptă să rupă orice fel de împrejmuire impusă. Fiecare text antologat aici este separat de întreg în așa fel încât să devină de sine stătător, în așa fel ca ceea ce conține în cuvintele lui să disperseze și să imprime acestei covârșitoare și obositoare mișcări toate stările pe care alergarea le impune, toate oboselile incluse în aceste eforturi ale disperării de a urca pe culmi, de a-și impune voci, de a-și ascunde singurătățile într-un zgomot care se lasă să fie din ce în ce mai deslușit, din ce în ce mai înțeles.
În limba ta dură,
Cuvintele își spun altfel bucuria.
Oare o să știu să le chem, vreodată,
Pe numele lor de fier?
Când te-aud vorbind,
E parcă aș trece cu mâna peste o suprafață
Scânteietoare,
De flori de mină,
Care-au rodit în pântecele pământului
Mesaj de demult,
Ce doar prin împunsătură-și grăiește drum
Spre noi.
Singurătățile sunt firești, adăugarea lor firii umane este nefirească, iar Ramona Băluțescu descriptează toate acestea și le așază în cuvinte care sfidează discursul împăciuitor al liniștii, al stărilor care propun tăcerea ca mod firesc al înțelegerii și acceptării.
Nu înnebunesc, doar pentru că nu știu să număr,
Dar, în fiecare noapte rămân la sol
De un milion mai multe păsări
Decât îmi pot întinde mâna să iau.
Îmi albește părul de zeci de ori,
De la toată nenorocirea mută…
Ramona Băluțescu strigă atât cât poate de tare în acest vast și permanent multiplicat imperiu al singurătății, spre aceste efecte pe care însingurarea le menține și vrea să le impună ca stări de fapt, ca forme de viață cunoscute sau mai puțin vizibile care colaborează cu acceptările și cu toate covârșitoarele momente greu de îndepărtat după acelea ale lor.
Cândva, o să se nască lumina
Din toate vorbele nespuse acum.
Este ceva ce știu ca și cum
Vine din mine,
Și își câștigă locul în armonia lumii.
Noi o să fim de multă vreme plecați,
Când se vor ridica semințele și vor dansa.
Rumeguș de miez este harta pe care Ramona Băluțescu și-a trasat și și-a lăsat la vedere acele itinerarii pe care a ales să își așeze pașii și pe care ne lasă să îi vedem desenul rezultat în urma urmelor rămase ca semne, ca martore ale umblării, ale trecerii și ale tuturor traversărilor impuse ei de căutarea acestui imperiu al singurătății covârșitor și acaparator.
GABRIEL ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Facebook
WhatsApp
TikTok
