PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – hic et ubique

Plasa protectoare

DANTE: Enigma, de Matteo Strukul, Traducere din limba italiană și note de Gabriela Lungu 

   Limba vorbită și scrisă asigură protecția necesară cuvintelor care îi alcătuiesc poveștile, care îi scriu și îi descriu stările și care îi completează continuu structurile mereu disponibile să acumuleze adăugări, umpleri și cuvintele care să le spună, să le descrie și să le așeze astfel în toate stările și împlinirile vii ale ei. Mai departe sunt disponibile poveștile, poveștile care țin și păstrează această inepuizabilă resursă, această niciodată sfârșită călătorie păstrată în corpurile și în versatilitățile neobosite ale literaturii. Orice poveste scrisă rămâne și se trezește odată cu fiecare lectură, iar orice poveste scoasă dintr-o limbă și adusă în alta, tradusă, își amplifică și își comunică altfel fiecare dintre aceste stări ale ei, mereu altele cu fiecare mutare, cu fiecare (a)ducere într-un alt teritoriu, în acela ale cărui cuvinte sunt capabile să îi păstreze și să îi memoreze mai departe fiecare nouă mișcare. Acestea toate le face persoana care le traduce, care le continuă viețile în fiecare nouă limbă care le recunoaște și le acceptă.

   

   Matteo Strukul a adus în poveștile lumii una încărcată de sensibilități și de trăiri ale lor în mai multe stări și situații ale vieții, ale istoriei și ale multor sentimente care se descarcă și trăiesc în toate aceste desfășurări ale lor, și în firile disponibile să le găzduiască și să le exprime. Suntem în preajma dar și în interiorul lui Dante și al lumii și vremurilor lui. Suntem ocupați de toate aceste cuprinderi în toate aceste situații și emoții cu grație, dar și cu duritățile și imaginile cutremurătoare ale istoriei, ale războiului nesfârșit din paginile ei împreună cu poveștile de moarte și de sânge, dar și de dragoste, de iubire, despre onoare sau despre suferință care le însoțesc.

Ramurile uscate și spinii îi lăsară urme dureroase pe față, zgâriindu-i pielea, julindu-i mânile și picioarele. Soarele se înecă în sângele apusului. Auzi cârâitul ascuțit al corbilor, fâlfâitul aripilor părea să umple pădurea. Prin desișul crengilor zări puțin mai departe o poiană. O văzu pentru că în mijlocul ei ardea o cruce, răspândind o lumină intensă, suficientă să-i lumineze calea…

    Lumea este salvată întotdeauna de poezie, de frumusețea și de sensibilitățile expuse și menținute continuu treze de ea, iar limba care le găzduiește își continuă astfel și ea de fiecare dată călătoria în și pe aceste suprafețe ale perenității. Fiecare pas și gând al poetului prin lume și prin întâmplările care i se pun la dispoziție este înfășurat în această plasă de siguranță pe care o țese și o menține poezia. Citind romanul lui Matteo Strukul are loc pas cu pas întâlnirea cu traducătoarea lui, cu persoana care i-a înlesnit scrierea în noua limbă și noile forme în care povestea lui s-a așezat și în care și-a regăsit cu siguranță anumite puncte de sprijin de care nu știa, pe care nu le cunoștea. Am încercat, punând o întrebare, să leg acest nod, să înțeleg această frumoasă legătură dintre original și traducere, dintre autor și traducătoarea lui:

  G.E.: Citind și traducând literatură dintr-o altă limbă în accea personală (i-)aș puteaa zice, cred că are loc și se derulează continuu un proces care presupune și impune un fel de plimbare, o călătorie al cărei reper continuu este neprevăzutul, adică posibilitatea frecventă de a te rătăci, de a te pierde, iar toate eforturile ulterioare sunt folosite pentru a ieși, pentru a scoate la lumină textul care și-a (cu)prins lectorul traducător. Credeți că este, că poate fi traducerea unei cărți o traversare și în același timp o mutare a celei/celui care traduce în anumite stări străine, că i se impune astfel o nouă așezare în cuiburile disponibilizate atunci, pe loc, de noile cuvinte, cuvinte pe care trebuie să le (a)ducă mai aproape și cât mai proaspete în noua lor limbă?

   Gabriela Lungu: În urmă cu câțiva ani am ținut o conferință despre traducere al cărei titlu era Traducătorul, „ultimul cavaler rătăcitor al literaturii?” preluând sintagma „ultimul cavaler rtăcitor” de la doi scriitori italieni Fruttero și Lucentini, care scriau împreună romane de mare succes, povestiri articole. Poate în această bizară asociere de cuvinte „cavaliere errante” stă esența muncii noastre de traducători, căci deseori ni se întâmplă să rătăcim pe cărările unei literaturi străine în căutarea unei cărți bune sau a unui autor interesant de propus editurilor, iar uneori ne și rătăcim, în sensul de a greși (de altfel, în italiană, cuvântul „errante” vine de la verbul „errare” care înseamnă a rătăci, dar a și greși). Desigur, traducerea este o călătorie în alte lumi și, uneori, în alte timpuri în care tu, traducător/traducătoare trebuie să te cufunzi cu totul pentru că, este imperios necesar, îi citez din nou pe Fruttero&Lucentini, „Nu doar stăpânești o limbă, ci tot ceea ce sălășluiește în spatele unei limbi, adică o întreagă cultură, o întreagă lume, o întreagă manieră de a vedea lumea”. 

   Deseori, atunci când se vorbește despre o traducere aud pomenindu-se faimosul „traduttore-traditore”. Sigur cu toții ne ferim să fim considerați trădătorii unui text literar, dar din punctul meu de veder traducerea e, de fapt, o minciună asumată, nu o trădare. Spun asta, pentru că în trecerea, în mutarea despre care vorbiți dumneavoastră, nu iei cu tine nimic din limba sursă, ci recreezi totul în limba țintă. Nu poți lua sintaxa, nici morfologia și uneori nici măcar punctuația. De exemplu, în italiană regimul virgulelor este diferit de cel din română. Și mai ales nu iei cuvintele. Întrebarea dumneavoastră a pornit de la romanul Dante Enigma de Matteo Strukul. Ei bine, tocmai acest roman mi-a creat probleme de lexic, când autorul a folosit cuvinte specifice pentru părțile armurii, cuvinte pe care noi nu le avem în limba română și atunci, de exemplu, în loc să traduc „maniberga” printr-un singur cuvânt, am folosit o sintagmă: „apărătoare pentru mâini”. Nu mi-am trădat autorul, dar mi-am mințit cu bună știință cititorul, pentru că n-am putut face altfel.

   Cât despre mutarea în stări străine, cum le definiți, vrând-nevrând aceste stări devin ale mele. eu „văd” ceea ce traduc, altfel n-aș putea s-o fac. Tocmai de aceea, romanul acesta, Dante Enigma, n-a însemnat pentru mine o călătorie tocmai ușoară. Am văzut câmpul de bătaie, rănile, sângele, morții, cadavrele abandonate. Dar l-am văzut și pe Dante îndrăgostit de Beatrice și asta a mai „îndulcit” lucrurile.

   Revenind la „zestrea” unui traducător, rezultatul suprem și paradoxal al aestei stăpâniri este ca el, traducătorul, să dispară, să nu fie simțit, dându-i cititorului impresia că acea carte pe care tocmai o citește a fost scrisă direct în limba lui, în cazul nostru în limba română. Uneori dispare atât de bine, spun asta glumind, desigur, încât de întâmplă ca persoana care vorbește sau scrie despre o traducere să uite pur și simplu să spună cine a făcut-o. din fericire, în ultima vreme, rolul traducătorului literar este tot mai mult pus în lumină și însăși întrebarea dumneavoastră face parte fin această lumină. Spunând asta îmi vine imediat în minte un minunat elogiu pe care Claudio Magris l-a adus traducătorului: „Când mi se întâmplă să prezint în străinătate o carte de a mea tradusă, deseori, arătând ediția italiană, spun că acea carte a fost scrisă de mine și adaug că versiunea în altă limbă, am scris-o în doi, eu și traducătorul.” Iar când un autor spune asta, pentru traducătorul său munca nu poate fi decât o frumoasă aventură.

   Mai departe rămâne dusă la capăt reverența cititorului, reverența împreună cu fiecare dintre mișcările însoțitoare ale ei. Facem cu bucurie acest gest odată cu fiecare pagină a cărții citită și cu fiecare imagine din textul ei care rămâne mai departe în simțurile noastre. Dante. ENIGMA este o poveste cuprinzătoare a simțurilor și ale simțirilor personajului ei, simțuri și simțiri aduse cu grație și cu bucurie în limba română și transpuse într-un firesc din alcătuirea căruia parcă nimic nu ne este necunoscut, ci că totul a fost întotdeauna aici, adică la îndemâna lecturii noastre.

   Călări fără oprire. Deschise larg brațele și se lăsă în bătaia vântului care sufla puternic pe coastele dealului(…),… în timp ce câmpiile brune deveneau largi întinderi argiloase, acoperite de vii și măslini, iar bolta albastră îi răpea privirile, Dante jură că de acum încolo va trăi povestind, scriind despre adorația pentru femeile pe care le ținea în suflet și pentru orașul căruia îi consacrase viața însăși. 

   Traducerea doamnei Gabriela Lungu îi asigură cărții lui Matteo Strukul plasa necesară de siguranță care îi susține și îi păstrează intact fiecare membru necesar pentru a-și face cunoscute fiecare dintre mișcări, fiecare trecere dintr-o limbă în cealaltă împreună cu toate subtilitățile necesare cunoașterii și trăirii cu intensitățile  senzorialității lor.  

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…