PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Funicularul

Scrisoare din Tenerife. Povestea unei călătorii dincolo de închipuire, de Cătălin Cioabă, Editura HUMANITAS

   Cred că fiecare drum face în așa fel încât să inspire, să inducă și să apropie de parcurgerea lui (cel puțin) o călătorie, o călătorie cu toate adăugările, cu apropierile propuse și adăugate ființei care o face posibilă și disponibilă să îi cunoaștem începutul, începutul împreună cu continuările necesare înțelegerii momentelor ei. Mai departe sunt expuse pentru a fi citite fiecare dintre atingerile prin care ne sunt alimentate, amplificate și explicate cât mai multe dintre aceste stări ale călătoriei propuse, ale călătoriei începute și așezată în cuvintele explicării ei. Intervin în continuare cuvintele, acelea așezate firesc în scrisoarea care desăvârșește și explică toate aceste inițieri și desfășurări ale lor.

   Cătălin Cioabă descoase expune și (ne) explică nodurile prin care s-au făcut posibile întâlnirile propuse de semnele începutului și de cele ale niciodată sfârșitului scrisorii care ne (con)duce în călătoria lui dincolo de închipuire, cât mai departe de obișnuințele propuse/impuse de stările statice ale vacanței, ale limitelor care își adună și își fac vizibile încercuirile prin care ar putea opri extinderea și (re)cunoașterea teritoriului căutat.

Drumul către orice loc nu este, cum știm din experiența de până atunci, un drum într-o direcție anume, ci un drum parcă în toate direcțiile, din care rezultă la un moment dat, pe neașteptate, sosirea în locul în care urma să ajungem.

   Rătăcirea se vede, este și devine o stare de fapt, aceea prin care apropierea de momentele (re)vederii se lasă și ele expuse odată cu stările și senzațiile care le însoțesc și le alimentează firescul, sau nefirescul adăugat odată cu fiecare dintre pașii îngăduiți de itinerariul ce le va memora semnele prin spațiile, peisajele și reliefurile lui. Toate sunt și rămân ca depășiri ale teritoriilor prin ale căror încăperi ființa se lasă împrejmuită și păstrată ca martoră ale demersurilor ei de a se desfășura în momentele acestor desfaceri și amplificări ale lumii văzute sau nu aduse cu ele.

Îmi vine să spun că, și om modern fiind, când vezi un asemenea peisaj dezlănțuit, purtând amprenta focului de altădată, ești tentat de a crea la rândul tău povești aidoma miturilor. Când străbați pustietățile de piatră, uiți instantaneu că există pe lume mari orașe, ele parcă-ți dispar din memorie, sau în orice caz devin insignifiante. Și te întrebi: în definitv, cât din suprafața Pământului este locuită de oameni? Putem cumva estima asta?

   Imaginile expuse și propuse de paginile cărții Scrisoare din Tenerife. Povestea unei călătorii dincolo de închipuire ne fac cunoștință cu acele suprafețe vizible și disponibile să fie (de)scrise ale lumii, iar Cătălin Cioabă ne face cunoștință cu acel timp necesar expunerii luminilor și umbrelor lor. Fiecare imagine încăpută în aceste exerciții de acaparare a privirii, de trimitere a ei în adâncimile lumii care se lasă de aici să fie văzută, care ne propune mai departe atingerea adâncimilor ei întrevăzute, simțite, cuprinse de spațiul care se desfășoară dincolo de vizibil, de ce se vede din ce este căutat, văzut, scris și astfel continuu amplificat.

Plaja e largă, valurile imense, ai în față oceanul ca o fiară dezlănțuită, care întinde bice spre tine. Nici vorbă de intrat în apă, întotdeauna e periculos aici, îți dai seama de asta imediat și scrie oricum peste tot. Nu poți decât să te plimbi pe plaja lată și parcă perfect orizontală, pe care valurile o inundă din când în când, lucru care de altfel te mulțumește, fiindcă spațiul e atât de vast și de generos, încât oamenii – deși nu sunt puțini – par cu totul singuratici. Fiecare este aici singur cu el însuși.

   Călătoria scrisă de Cătălin Cioabă este acest funicular care umblă, se plimbă și ne oferă spectacolul înălțimii de unde se vede iar toate care se văd se (s)pun și rămân ca repere, ca semne după care se poate continua și ghida oricare gest al căutărilor ei. Fiecare dintre mișcările prin care suntem cuprinși în inițierile și desfășurările astfel spuse, sunt făcute pentru ca vârstele și transformările lumii să se poată implica și așeza în pașii, în imaginile și în transformările propuse în momentele și în spațiile (de)scrierii ei. Umplem, mergem împreună cu acest funicular, loc din care vedem și citim împreună cu Cătălin Cioabă lumea încercând să înțelegem împreună (con)textul acestei călătorii și a scrisorii care (s)pune întrebările desfășurării și desăvârșirii ei. Întrebarea la care ajunge: Cum se face însă că am ajuns în locuri în care nu gândeam să ajung? rămâne să se așeze și să crească în cel care a traversat (și el) odată cu el aceste spații și încăperi în timpul magic extins al expunerii, al (de)scrierii și explicării lor.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…