PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Frumoasa fără corp

Ignoranță, de Ioana Scoruș, Editura Lebăda Neagră

   Te așezi și rămâi în starea (l)atentă a privirii, trăiești această așezare și urmărești împlinirea și amplificarea creșterii ei. Ești privitor, contemplator și martor totodată al acestui proces lung, al acestei coborâri în adânc și în fiecare cotlon al lui desfăcut de privire și pus la dispoziția mutării în simțuri, în tensiunile acceptării și trăirii lor. Ești mai departe cititor și interpret al fiecărei dintre aceste stări și tensiuni cuprinse în cuvintele și imaginile care le spun și care le compun, care le fac vizibil corpul, frumusețea lui, adăugările ce îi scriu atât de firesc compoziția, alcătuirea, fiecare facere și desfacere a lui. 

   Un joc de lumini și de umbre continui bine scoase în evidență de mișcare, un dans continuu în care sunt prinse, ținute și făcute vizibile personajele decupate de Ioana Scoruș și așezate în acest caleidoscop multicolor, în acest puzzle tridimensional care lasă ca în imaginile ce își fac vizibilă adâncimea să se poată citi și gândurile lor, să se poată auzi fiecare dintre întrebările pe care și le pun pentru a se face cât mai cunoscute, cât mai vizibile și cât mai auzite.

Există standarde ale frumuseții adânc înrădăcinate în natura umană, transmise de la o generație la alta, când părinții și bunicii ne învață ce să vedem atunci când privim un peisaj, un tablou, un om. Frumosul are legătură cu morala. Distruge morala și vei da naștere unor generații fără nevoia de moralitate. Distruge frumusețea și vei naște lipsa nevoii de frumusețe. Oamenii de azi sunt formatați în cadre inestetice. Devenirea  a devenit echivalentă formatării…

   Toate cadrele părăsesc lent suprafața calmă și se scufundă, după care sondează repetat interiorul pe care mai departe îl pun la dispoziția cititorului, a celui cu care se întâlnește, cu ale cărui stări se caută și se împletesc construind acest corp nevăzut al frumosului, corp care crește și care își lasă ghicite formele după care se alcătuiesc tiparele ce trebuie să îl încapă și să îl povestească. Suntem martori ai acestei cotrobăieli, ale acestor intrări în mintea care susține acest corp și privim amplificarea acestei complexități ce urmează să ne acapareze și să ne adauge acestor povești și mișcărilor lor în și între fiecare dintre lumile care le ține, care le găzduiește, care le lasă urmele trecerii prin ele să fie și să rămână cât mai vizibile.

A-ți redimensiona universul în care te plasezi este o strategie mentală cât se poate de eficientă și de facilă. Lucrurile grave sunt copleșitoare doar dacă te plasezi în centrul lor. Sau problemele de familie ce par irezolvabile. E util să știi că e suficient să te așezi la nivelul altui univers, ca simpla repoziționare mentală să schimbe coloratura lucrurilor și să recalibreze totul la o scară acceptabilă.

   Suntem introduși și captați de lumile scrise în acest scenariu în care se mișcă continuu frumusețea fără corp a locuitorilor ei, a celor ce îi fac vizibile mișcările toate și atingerile necesare pentru ca împreunările dintre ele să se poată materializa mai departe în cuvintele poveștii, în cuprinderile ei nelimitate și în fiecare dialog care le dezvăluie comicul, tragicul sau notele care le completează cu sunetele necesare auzirii, amplificării ecoului nesfârșit ce le distribuie în firile care le caută și astfel le găsește. Ioana Scoruș a adus în cuvinte această alcătuire a frumuseții fără corp care se poate simți și citi totodată, care se poate auzi după fiecare întoarcere de filă și cu fiecare act al lecturii îngăduit de aceste apropieri și de fiecare dintre senzațiile dezvăluite și lăsate la vedere de ele.

Nu era nimeni, doar o liniște vie, freamătul frunzelor adiate în pale haotice de vânt și senzația unei frumuseți căreia îi eram singura martoră, când, deodată, am auzit venind spre mine, ca un val îndepărtat care se apropie ușor, sunetul unei muzici ce se înfiripa de pe clapele unui pian. M-am oprit, nu știu dacă uimită sau doar cuprinsă de-o emoție intensă. Nu pentru că nu mai auzisem vreodată sunetul unui pian, nu pentru că un solo mi-ar fi fost cu totul necunoscut, ci, pentru că, singură fiind, am avut senzația că muzica aceea îmi era adresată.

   Țesătura poveștilor se face vizibilă pas cu pas și ne mută firesc în structurile ei atașându-ne acestei ramificații mereu crescătoare care este dezvoltată în Ignoranță, prinzând în acolada ei mișcătoare oricare corp disponibil să îi lase la îndemână povestea creșterii și a descreșterii, acele necunoscute intense care formează mintea ce îl așază în lumi și în poveștile care îl cuprind și îl spun mai departe. Mințile de aici își lasă să se reverse gândurile, visele, cuvintele nespuse și fac în așa fel ca alcătuirea acestui corp să își caute continuu și neobosit elementele frumuseții necesare, necesare pentru ca să se poată spună și pentru ca să își poată arăta și face cunoscută povestea, alcătuirea lui din cuvintele ce îi asigură nemurirea și absența oboselii ce i-ar putea îngrădi toate aceste creșteri și spuneri ale lor.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…