PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Fragmente

Noaptea de gardă, de Ionelia Cristea, Casa de Pariuri Literare

Mari și mici fragmente de timp rămân prinse definitiv în cuvintele pe care poezia le folosește, în stările pe care aceste cuvinte le descriu și le povestesc, și în chihlimbarul viu care devine autorul și trăitorul lor. Curajul de a așeza pe toate treptele care urcă și care coboară în corpul nopții și în cel al zilei urmele acestor pași este unul uriaș fiindcă nu mai pot fi șterse vreodată, și cât de departe va mai merge autorul lor ele nu se vor mai face nevăzute și vor rămâne definitiv aici, în acest perpetuu prezent și în fiecare reflexie a lui în oglinzile disponibilizate pentru a recepta și pentru a păstra toate aceste priviri în memoria lor infinită. Toate aceste fragmente se mută și rămân în chihlimbarul cuvintelor scrise în și pe corpul acesta, pe corpul poetic dispus să primească și să recunoască aceste așezări și spuneri ale lor.

Ionelia Cristea așterne covorul zilei și pe cel al nopții la picioarele și la îndemâna cuvintelor care urmează să o spună, să o cuprindă în fiecare desfacere a lor și să o facă astfel și așa vizibilă, iar mai departe folosește fiecare posibilă ieșire din acest anturaj, din stările induse de el și din toată neliniștea pe care o conține. Își observă și își urmează cu atenție stările și fiecare vibrație a lor, se lasă adusă în și sedusă de transele care i se pun astfel la dispoziție, transe din al căror corp întunecat sau luminos se vede și se simte cât mai mult și cât mai în adâncime.

Practic o meserie tristă. Uneori nu-i văd rostul. Trec

frecvent prin crize de identitate și întâlnesc oameni

vulnerabili. Mimez cu dificultate încrederea sau speranța.

Nu-mi găsesc niciodată locul sau rostul. Mi-e teamă…

Noaptea de gardă este o lungă înșiruire de stări și de imagini pe care Ionelia Cristea le descoperă, le simte și le identifică în împrejurimile locurilor în care se mișcă și din care le privește desfășurările, din care le aude zgomotele și toate încercările lor de a se muta în urlet, în acel sunet care ține în alcătuirea lui întreagă suprafața durerii și modurile ei de a se manifesta în corpurile fragile ale lumii. Ne găsim și ne regăsim în fiecare dintre aceste cuvinte și în oricare zvâcnet al lor, ne identificăm cu aceste incipit-uri ale lipsei de somn care transformă și care transportă oricare corp dincolo de înțelegerea disponibilă în senzațiile oricărei lumi, sau în ale oricăror țesuturi încăpute în structurile vii ce le memorează durerea. Aici sunt reperele toate ale pierderii pas cu pas ale vieților păstrate și ținute până acum în harta desenată pe pielea ce ține sub acoperământul ei tot acest sunet și toată această carne la un loc cu memoria lor.

Uneori te rog să mă ții de mână. Un ceai

aromat, multă căldură, telefonul închis

și aruncat într-un colț. Îmi doresc foarte puțin

de la viață și câteodată mă simt fericită.

Alteori mi-e teamă că vei muri pe neașteptate,

în pat, înainte de film, cu mâinile

încrucișate pe piept, închizând ochii

ca pentru un somn ceva mai lung și atunci

mă reped în întuneric și aprind lumina

pentru a simți un fel de siguranță,

în mod sigur ceva neadecvat și

bolnăvicios. Câteodată mă întreb

dacă toate astea contează în vreun fel,

și apoi mă ghemuiesc într-un colț

încercând să nu fac zgomot.

Fragmente de lumi și fisurile ei, fragmente opace, lucioase, închise sau deschise, și mai departe expuse cu toate lipsurile lor, cu toată nealcătuirea încăpută și ținută de aceste dislocate fragmente, cu aceste bucăți în derivă ce se mișcă împrejurul celui care vrea să le vadă, ale celui care se poate lipi de această disipare, de acest strigăt acoperit de cuvinte și desfășurat în această neobosită și continuă risipire.

un circuit de lumină în geamul din față

un nucleu transmite putere

lucește distant cu o anumită constanță și apoi se oprește

„doar dacă înebunești ai șanse”- creierele se deschid sub soare

în interior alunecă metale încinse

o încărcătură de energie sub vopseaua spitalului

în capătul curții muzica se aude la rădăcina copacilor

nu are putere să urce

Mari și mici fragmente de corp așezat în luminile toate care pot să îi facă vizibilă strălucirea intensă atunci când aceste fragmente reușesc să se vadă, când vor și pot să se lase văzute și în privirile care le caută să rămână ascunse. Toate sunt în aceste cuvinte desfăcute de Ionelia Cristea în poezie, poezie în care își pune și își lasă la vedere (ne)înțelegerile și cuprinderile lor toate. Fiecare fragment se amplifică și își crește un corp separat care începe acum și aici să se spună, să se expună și să își facă cunoscute cât mai multe simțiri, cât mai multe trăiri și sunetele lor ce în cuvinte sunt acum și aici arătate.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…