PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Firescul și rostul poveștii

Eoliana și ceasul solar, de Marian Ilea, casa de pariuri literare

Pentru ca povestea să fie trezită din așezările calme și calde este nevoie să îi fie identificat cu atenție firescul cuprins în stările ei, firescul ce împrejmuiește, care asigură și îi face vizibil întregul decor în care îi sunt puse coerent și îngrijit fiecare element ce îi compune corpul, corp care de aici mai departe se face vizibil și cunoscut, iar cuvintele propun și impun citirea și mai departe apropierea, definirea relației ce tocmai s-a născut și își caută desăvârșirea. Pentru a da viață tuturor acestor figuri este nevoie de priviri, de priviri care pot să vadă mult dincolo de suprafața imaginii, care pot să meargă și să sondeze zonele adânci din  care pot fi scoase și lăsate să se reverse mai departe imaginile împreună cu cuvintele lor însoțitoare care chiar îi pot face vizibil și cunoscut rostul, dar și firescul ce o alcătuiesc.

 

Marian Ilea este un prozator, un povestitor desăvârșit al firescului care se atașează de aproape fiecare imagine, de fiecare scenă care o conține și în care își vede personajele și toate mișcările lor, iar mai departe desfășurările și luminile care le scot și le aduc la vedere. Nicio nuanță și niciun gest al vreunui personaj nu este lăsat în afara cuvintelor, fiecare este imediat mutat în corpul lor și așezat în aceste vecinătăți și transportat în cuprinsul poveștii ce crește astfel cu fiecare cuvânt implicat și adăugat.

De aici, din scaun, privesc dimineața: lumina curge limpede și crudă, lăsând fuioare de ceață albăstruie agățate de Dealurile Minei. Mi se lipesc parcă de frunte…

   Eoliana și ceasul solar are în agrafele cuvintelor ei prins tot ce pot să identifice și să aducă în prim plan din ceea ce îi compune pe cei povestiți, pe cei care odată observați sunt aduși, sunt mutați dintr-un firesc ascuns și mut într-unul solar și vizibil al cuvintelor care se propun lecturii și astfel apropierii și (re)cunoașterii și înțelegerii lor. Cadrele în care sunt surpinse propun mișcări permanente, un fel de dute-vino al lecturii care păstrează o permanentă tendință de așezare împreună a autorului cu cititorul lui rezultând o împreunare firească, normală și așezată în stările empatice pe care le crește și le amplifică tot timpul lectura.

Ieud, anul două mii douăzeci, sărbătoarea morților. Sufletele celor plecați aveau parte de praznice din partea celor rămași. Dar nu ca pe vremea când praznic era și cina de azi, și prânzul de mâine, și pomenile de poimâine, când se umpleau casele de miros de sarmale, de pancove și de horincă…

Marian Ilea este un scriitor atent la fiecare cel mai mic detaliu al imaginii și al limbii auzite și nu îl lasă pe niciunul nespus sau nescris umplând astfel povestea cu tot ce este necesar pentru a o propune unei degustări permanente, continue și extinsă dincolo de granițele lecturii făcând ca toate acestea să se așeze și să locuiască mai departe în fiecare gest pe care cititorul îl poate face mai departe. Personajele și peisajele în care sunt așezate sunt puse fiecare să (se) spună continuu, să își facă simțită ieșirea din timp și cât mai vizibilă și cunoscută așezarea în timpuri, în vremurile covârșitoare și păstrătoare în chihlimbarul lor a acestui întreg care le conține și le spune în continuare.

În casa veche de lut, lumina opaițului și umbrele palide ale dimineții se mișcau parcă vii…

Totul se scaldă într-o lumină care aprinde și încălzește aerul și cuprinderile lui, iar cuvintele care spun despre toate acestea își transportă cititorul pe această mare scenă deschisă de autor, scenă pe care se joacă continuu fiecare moment al cărții. Toate se spun și se împărtășesc în proza lui Marian Ilea, toate se adună într-un ghem care impune descărcarea, desfășurarea și făcând-o să fie mutată într-un real acaparator. Toate cuvintele poveștilor ne țin într-o desfășurare continuă de imagini, de cuvinte care acoperă și descoperă totodată, care îndepărtează cortinele ce ar putea ascunde sau umbri vreun element al poveștii și astfel suntem puși și ținuți în fața unor desfășurări continue de stări și de emoții conduse de ele care nu se pierd, ci se amplifică tot timpul, continuu.

Orice familie trebe să aibă numa’ un comandant. Știu de la tata Zoli și iel de la moșu’ Demeter, și-așa mai departe…

Marian Ilea își coboară personajele prozelor într-un firesc statut al mișcării și al povestirii, într-o multitudine de stări ale păstrării lor într-o permanentă așezare a viu-lui în formele mereu luminoase ale literaturii care se poate lăsa spusă și povestită continuu în toate formele cunoscute și acceptate ale firescului care le poate ține și cuprinde în toate stările corpului lui.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…