PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Extinderea lumii

DRUMUL SPRE SOARE-RĂSARE, de  Ioana Nicolaie, Editura HUMANITAS

   Extinderea lumii ne propune și împânzirea ei cu poveștile trecerilor care au loc din stările ei vii (în)spre cele vămuite și necunoscute ale noilor alcătuiri care de acum se lasă încet și discret ca o plasă cu ochiuri dese peste cuvintele adunate în acest proces controlat de fiecare gând care se poate așeza și rămâne aici, în aceste niciodată încheiate alcătuiri și treceri în(spre) stările noi și necunoscute în care se mută mai departe mișcările ei, către toate (cu)prinderile și desprinderile care mai au loc odată cu fiecare pas și cu fiecare gest pe care cine le (de)scrie le pune astfel în mișcare povestindu-le și transformându-le în text, în acel text care poate să îi facă mai departe vizibile cât mai multe dintre toate aceste zgomote și ecouri ale mișcărilor ei.

   Ioana Nicolaie ne apropie și ne propune înțelegerea acestor călătorii în care ne spune delicat și firesc despre fiecare mișcare din stările și alcătuirile extinderii lumii pe care le așază în povestea alcătuită de ea, poveste prin care ne spune despre obișnuitul, neobișnuitul, înțelesul și neînțelesul care se fac cunoscute acum și aici în toate cuprinderile scrise, și mai departe în cât mai multe dintre ecourile lor care se rostogolesc și rămân definitiv în apropierile noastre, în fiecare dintre atingerile păstrate și conținute firesc (și) de noi în continuare. Drumul spre Soare-Răsare include și ne face cunoscute multe dintre inițierile și experiențele (de)formării care se întâmplă de-a lungul acestei intense, noi și neobosite călătorii, și rituri de trecere care ne implică în tainele recunoașterii și ale reînvățării a cât mai multor momente ale vieții împreună cu toate acele descifrate (con)texte ale lor prinse în cuvintele aduse, induse și intensificate odată cu parcurgerea lor.

Mergând spre Soare-Răsare, când crezi că au rămas toate ale vieții în urmă, dar ele nici vorbă să rămână, miorlăie și-și rotesc cozile, și vor să se prindă de zid și să se suie dacă se poate din numai câteva sărituri până-n cer, unde ți-e limpede că vrei să ajungi acum…

   Lumea astfel extinsă în aceste teritorii necunoscute dar căutate de gând se lasă adăugată și înțeleasă pe drumul, în călătoria spre soare-răsare, spre vămile de acum luminate în care sufletul cu toate adăugările cunoscute și apropiate lui din timpul vieții este încercuit și trecut prin necesarele cuvinte ale recunoașterii, ale cunoașterii de sine și ale punerii în imagini al fiecărui moment încercat de frică, de cutremur și de fiecare zbatere a lor încăpută în faptele vieții care se lasă așa descusută, desfăcută în ațele subțiri și puțin vizibile ale desprinderii și ale păstrării necesarelor legături cu trecutul care se dezalcătuiește astfel încurajând și ajutând  ecorșeul acesta discret din fiecare moment și motiv al plecării, al trecerii către acel dincolo devenit de acum și de aici încăpător și pentru aceste noi însoțiri și sosiri în spațiul și în încăperile lui.

Micile evenimente, cele la care nu te aștepți, tranșează, de fapt, existențele. Ele te ajută să mergi mai departe, sau dimpotrivă. Din ele iese poate și puterea de care am avut nevoie…

   Istoria se revarsă odată cu viața din albiile ei în paginile scrise ale cărții Drumul spre Soare-Răsare, în cuvintele din care se rostogolesc evenimente împreună cu faptele și încercările lor ținându-ne prinși în timpurile și în vremurile ei odată cu toate alcătuirile care încap și rămân prinse în chihlimbarul poveștii, în amintirile adunate sub acea transparență care ajută privirea să își adune la rândul ei necesarul de imagini pentru a completa și desăvârși povestea cu toate aceste mișcări, zgomote și tăceri ale lumii pe care Ioana Nicolaie le păstrează aici și așa pentru ea, pentru noi și pentru oricare dintre cei care se vor așeza, se vor apropia, vor citi și vor parcurge tot ce încape în aceste adăugări ale lor.

Nimic din ce-i făcut de om nu rămâne neatins pe pământul nostru, credea ea. Se șterge încetișor, se afumă, se albăstrește, dacă-i agrișă se coace, dar la sfârșit și agrișa e înghițită de-o pasăre. Sau de-un vierme. Iar unii viermi sunt greu de văzut. Apar de niciunde, par sătui, dar până nu mănâncă tot, până nu rup și despoaie, și duc oamenii la Canal, până nu dărâmă biserici și nu te înfometează la Gherla, până nu-ți iau tot ce-ai gândit, ce-ai fost, ce-ai avut nu se lasă…

   Citind, parcurgând și trecând vămile din Drumul spre Soare-Răsare enumerate de Ioana Nicolaie auzim și învățăm că… Moartea nu se trece cu vederea, ea trebuie cercetată, ruptă de unde se-ntâmplă să fie, ridicată pe o pătură, ceva, dacă nu ghemuită într-un căruț… și ne apropiem astfel de acele discrete, delicate și alese arome conținute, păstrate și amplificate de aceste extinderi ale lumii în alcătuirile și pe teritoriile ei nesfârșite, și în care nu sunt cunoscute sau îngăduite limite și forme noi de întrupare, de cunoaștere sau de apropiere a lor. Fiecare adăugare de nou teritoriu împreună cu vămile lui se lasă (în)scris în această extindere a lumii (de)scrisă special de Ioana Nicolaie pentru a-i face cunoscute și pentru a-i înțelege cât mai mult efectele atingerilor pe care le adaugă vieții și lumilor ei toate aceste asemenea gesturi împreună cu poveștile, cu poezia și cu intensitățile adăugate astfel și completate cu semnele, cu trăirile și asumările lor.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…