PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Ecouri

Voci la distanță, de Gabriela Adameșteanu, Editura POLIROM

   Vocile clare își propun mutarea uneori în ecouri, se amplifică și se mută mai departe conștient pe cât mai multe teritorii, pe cât mai multe porțiuni și suprafețe ale lumii reale sau închipuite unde caută locuri să se așeze și să rămână într-un fel de încrustare, sub forma (i)lizibilă de semne care se pot transforma numai odată cu timpul care le păstrează și le pune pe rafturile memoriei care le acceptă cuprinderea, sunetul, înțelegerea împreună cu toată această răspândire. Simțim și mai ales auzim ecourile acestea în timpul lecturii, a parcurgerii textului care ne face cunoscută fiecare inflexiune a acelor Voci la distanță ce au putut fi prinse de Gabriela Adameșteanu în povestea atât de dispusă să își cuprindă personajele și cuvintele lor în aceste continuu amplificate sunete și cuvinte, în aceste delicate son-uri, mai departe în ramificațiile și în fiecare dintre pătrunderile spre și în adâncimile care le primesc, care le acceptă și le fac astfel accesibile apropierii cu ajutorul lecturii care le spune și care ne propune însoțirea în această călătorie.

Locurile ne absorb viețile, o stradă pe care ai mers cu cineva drag parcă e luminată, încălzită, nu ți se pare?…

   Există o ordine a confesiunii, un fel de desfășurare lentă și calmă a istoriei, o rostogolire a vremurilor care au încăput în hainele ei și în fiecare pliu pe care l-a pus la dispoziția cuvintelor pentru a le umple cu multele și sofisticatele corpuri ale poveștilor în care se dezvoltă și cresc mai departe. Timpul este continuu, de neoprit, este trăit și retrăit totodată împreună cu tot ce nu s-a putut desprinde prin uitare și care acum încarcă cu amintirile salvate spațiul rămas disponibil pentru amplificare și pentru continuarea fiecărei vieți răspândită în această țesătură mereu în mișcare și mereu propusă transformărilor impuse de timp, de timpuri și de fiecare schimbare a lor.

Soarele nu dispăruse încă în spatele muntelui, când ceața i-a înfășurat creasta presărată cu praf de zăpadă și a umbrit dârele roz violet de pe cerul portocaliu…

   Poveștile ne păstrează și ne plimbă într-un prezent trecut, trecut prezent care nu se lasă amestecate și nu se confundă niciodată, pentru că totul este așezat în acea claritate găzduită întotdeauna și continuu de ecouri, de posibilitățile lor de a se scutura de orice surplus ce le-ar putea strica și tulbura claritatea. Lumea este veche și nouă totodată, iar vocile care o spun și cuvintele care o povestesc nu se amestecă, ci se disting și își fac cunoscute și vizibile fiecare dintre ele siluetele odată cu mișcările lor prin țesătura care le prinde și le ține strâns și aproape în nodurile ei. Vocile nu se pierd, ci se fac auzite și se așteaptă una pe alta pentru a traversa împreună cutremurul propus de ecourile care le amplifică și le oferă astfel oricărei distanțe disponibilă să le propage și să le păstreze în cât mai multe moduri și reprezentări ale lor în structurile lumii care le ascultă, care le va asculta tot atât timp cât va mai fi și ea.

O pătură scămoasă de nori cenușii urcă tiptil din spatele crestei, iar din dreapta ceața acoperă, ca un fum, coniferele. O să se înalțe încet spre peretele cenușiu al muntelui, până la vârful pietros înfășurat în ceață. Un timp se vor mai zări colinele maro și, desenate pe ele, siluetele verzi ale brazilor. Când și când, muntele își va scoate colții spectrali, subțiați de pâclă, care au să dispară, pudic, ca să se ivească iar în jocul pervers al vântului și al ceții atotputernice…

   Ascultăm și memorăm aceste Voci la distanță și înțelegem treptat procesul delicat al apropierii lor de oricare simț disponibil al firii noastre să le asimileze stările, trăirile, poveștile și cât mai multe dintre închipuirile și întruchipările lor expuse de personajele aproape ieșite din timp și mutate de tot în text, în literatură ale cărții. Participăm împreună cu Gabriela Adameșteanu la toate aceste transformări și acumulări ale lor care mai departe devin și rămân acele ecouri necesare păstrătoare a fiecărei suprafețe de timp care poate fă slavată și păstrată astfel și dusă departe, cât mai departe.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…