PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – După douăzeci de ani

Omul recent, de Horia – Roman Patapievici, Editura Humanitas

 

Cred că o carte, indiferent de vizibilitatea sau de valoare ai, rămâne, întru-n fel, nemuritoare, rămâne oricum ceva în urma ei, rămân acele urme lăsate de cuvintele găzduite de ea. Moartea unei cărți nu este posibilă, iar omorârea ei este imposibilă. Oricare om care scrie simte acest lucru, trăiește această stare de fapt, iar de aici, toată puterea, și toată povestea fără sfârșit a fiecărei cărți și a fiecărei atingeri a ei cu realitatea, cu irealitatea, cu lumea și cu cititorii ei.

Horia – Roman Patapievici este autorul român contemporan care a lăsat urme foarte vizibile în catalogul ideilor vii și vizibile, în discursul critic contemporan, dar și în inimile celor care au ales și aleg modelul lui de formare, acel model umanist care, din păcate, este pe cale de dispariție, model care este ajutat la propriu să dispară și, astfel, ajutat procesul ce pare ireversibil, de ștergere a urmelor, a pașilor gândirii prin care ideile și-au făcut loc până acum, până în zilele noastre. Horia – Roman Patapievici nu a lăsat niciodată ceva neexplicat sau nelămurit din biografia și din bibliografia lui, nimic din ceea ce a scris și a publicat nu se împotmolește și nimic din ce i s-a reproșat (prin mici fragmente de fraze scoase din context și judecate amatoristic) nu a fost lăsat fără răspuns din partea autorului lor. Horia- Roman Patapievici a răspuns „criticilor mei” întotdeauna, și a demontat de fiecare dată gesturile ilogice care i-au răvășit textele și cărțile publicate. Majoritatea cărților publicate de Horia- Roman Patapievici sunt puternic polemice și ar fi trebuit să provoace dezbateri firești și constructive, dar nu a fost deloc așa. Unele dintre cele mai provocatoare scrieri ale lui: Despre idei și blocaje, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Ultimul Culianu, au rămas aproape neobservate și puțin, sau deloc, comentate, aduse în prim planul vieții culturale. S-au făcut vizibile, în schimb, lucruri și fapte neadevărate, fragmente scrise, scoase din context, și tot felul de fake-news- uri concepute ad-hoc pentru a fi alimentat competent un întreg discurs al urii, un proces în care vocea acuzatului nu a fost lăsată să se audă. Toate acestea le face tot Horia- Roman Patapievici în Anii urii, o carte pe care, cu siguranță, nu ar fi vrut să o conceapă, să o scrie, să o publice, etc., dar necesară.

Ca atare, nu am știut ce este ura până nu am simțit-o pe pielea mea. Ura, la fel ca iubirea, nu poate fi înțeleasă din cărți sau din relatări. Dar între ură și iubire există o diferență notabilă: nu știi ce este ura până nu ești urât; în schimb, nu știi ce este iubirea până nu iubești… Ura înseamnă agresiune. Înseamnă sete de nimicire. Înseamnă convingerea că dreptatea ta are tot dreptul să suprime dreptatea celui urât…

Discursul urii a fost bine alimentat și întreținut, iar rețeta funcționează în continuare și merge mai departe. Și acest fel de manifestare, și de alimentare cu false situații, fac parte din manifestările omului numit și povestit de Horia- Roman Patapievici ca fiind recent, omul recent, cel fără rădăcini și lăsat intenționat fără orizont.

Omul recent a împlinit douăzeci de ani de la apariție, iar ceea ce (cu)prinde aceată carte este în continuare luminos, luminos pentru că lasă să se simtă melancolia descrierii sfârșiturilor unor lumi, a acelor lumi care păreau că s-au așezat și că legile lor umane, economice și politice au o viață firească, acea viață care asigură stabilitate, prosperitate, libertăți, etc.. Horia – Roman Patapievici construiește cu această carte un fel de adăpost sigur, dar retras, al celor care mai văd și mai cred în acea sumă de libertăți, libertăți care au făcut posibile eliberările firești ale firii umane, ale firii care caută și care gândește permanent constructiv, ale firilor care au format lumi care se transformă în permanență și care transformă tot timpul, întărind așezarea, normalizarea și dezvoltările subînțelese care decurg de aici. Tot aici, în Omul recent, sunt reauzite toate semnalele care atacă și care slăbesc lumea prin noile transformări ideologice acceptate cu ușurință, prin acele insinuări în firile umane care, mai întâi ideologic, mai apoi social și economic, deconstruiesc și strică iremediabil omul, omul care devine în fiecare zi recent,fără rădăcini, fără nume.

A nu fi nicăieri (nullibi esse) echivalează cu a nu exista (non esse)…

În Omul recent putem să urmărim pas cu pas toate transformările care denaturează firescul evoluțiilor, al tuturor evoluțiilor care mențin vie o societate, putem să vedem, dacă suntem atenți, micile și marile teorii care au precedat și care au pregătit toată această mare dezrădăcinare, toată această rupere a unei tulpini ce părea viguroasă.

După douăzeci de ani, Omul recent își menține mesajul viu, îl transportă pe cititorul ei într-o minte purtătoare a unui discurs critic, îl transformă, de asemenea, într-un corp viu gânditor, în acel corp care își crește și își dezvoltă, de aici, de unul singur, toate armurile necesare parcurgerii războiului propus de societățile care se lasă prinse în plasa declinului care le paște. Omul recent a fost de la apariția ei o altfel de culegere de povestiri despre Om, o altfel de modalitate de a aduce la înțelesul celui care o întâlnește, a acelor gânduri și gândiri care, de-a lungul vremii și al vremurilor, au construit lumea, dar și a celor care, arzând etape, grăbesc pașii care pot să ajute căderea în acea zonă de declin. Destinul acestei cărți se așază și el în ordinea cunoscută, sau nu, a tuturor celor care știu că partea nevăzută decide totul și că acea parte, puternic alimentată de speranță, face ca fiecare carte să aibă acea viață, acel destin fără sfârșit.

Ceea ce face din lumea cărților un loc atât de minunat este posibilitatea, deschisă fiecăruia dintre noi, de a pătrunde și de a locui(un timp) în nevăzutul minții celuilalt…- Partea nevăzută decide totul

Omul recent este  o sumă a pașilor, văzuți sau nevăzuți, pe care omul i-a făcut în istorie, și al tuturor vechilor și noilor motive care l-au ținut viu și care i-au alimentat viața și credințele ei, adică toate cele ce lui îi sunt necesare pentru a fi liber și pentru a se bucura de libertatea lui, pentru că și asta este Omul recent, o sumă a tuturor libertăților care l-au așezat firesc pe om în tiparele lui. După douăzeci de ani, toate acestea sunt încă vii și la îndemână.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…