PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Drumul spre iadul liniștit

Canopic, de Ramona Băluțescu, Editura Eurostampa

 

   Căi de ieșire sunt așezate și expuse în multe stări și cuvinte ale poeziei, căi necesare pentru ca firea disponibilă să își poată (a)duce corpul către locurile în care se poate odihni, în care se poate reface și repune în anumite momente în care să se simtă și să fie din nou viu. Aceasta este permanența care face cunoscută imanența, care arată astfel tot acest viu identificat și neinfluențat, și care se poate duce și scurge pe toate aceste căi împreună cu liniștea ce îl înconjoară și îl individualizează transformând acest proces într-un drum conștient spre iadul liniștit care îl așteaptă, și care îi va face vizibile fiecare dintre siluetele care se vor putea așeza în aceste tipare și în aceste stări vii ale lor.

 

  

   Ramona Băluțescu ne ține strânși conștient în acest corset și în configurațiile răscolitoare crescute din cuvintele poemelor ei, în această structură care păstrează și amplifică rolul de conductor al poeziei ei aici, în aceste așezări (pre)scrise, gândite și preparate minuțios pentru ca mai departe să fie puse în aceste cuvinte ale cunoașterii, ale apropierii și ale alăturărilor necesare de acum și în fiecare dintre segmentele încăpute și desfășurate în continuarea și creșterea lor.

Salvările continuă să se-audă năucitor

În timp ce îți scriu.

Tu ai reușit să nu mori,

Pe latura scurtă a vieții.

Haide să facem ceva

Pentru lumina altora,

Măcar o secundă,

Înainte să vină seara,

Să ne nemurim, în creștetul capului,

Măcar o șuviță,

Așa.

   În Canopic suntem făcuți martorii așezării în vasul care ne poate pune odată cu el în adâncimile disponibile din iadul liniștit al uitării, din acela al absenței memoriei și ale tuturor apăsărilor ei care îngreunează odihna, suntem astfel turnați în forma acestui vas și mutați în atmosfera noului tărâm pe care tot încercăm să îl ignorăm, să îi ascundem alcătuirile și închipuirile în pliurile subțiri, fragile ale tăcerilor noastre, acelor  nespuneri care ne încarcă și care de obicei ne dereglează necesara așezare, așezarea ce poate conduce și influența mult căutata odihnă.

Eu sunt vasul

Acestei sațietăți a ta

Față de lumea înconjurătoare,

Te țin în brațe

Ca pe o ființă 

Întreagă,

Amalgamul

Acestor zile și nopți

De cucută

Ne întregește

Căderea,

Îmbucățit,

Tu continui să suferi,

În fiecare alt buzunar

O bucată din tine

Se-alintă…

   Încet, încet sunetul se insinuează, sparge alcătuirile surde ale liniștii și lasă mai departe urmele necesare aflării, descoperirii lui. Ecouri se lasă ascultate și reverberate în siluetele mișcătoare ale stărilor ce se înmulțesc și se fac vizibile mai departe. Anumite note își lasă la vedere înălțimile și reușesc astfel să ne ridice privirile spre aceste urcări ale lor, spre aceste evadări atât de necesare pentru a aduce vederii noastre și pentru a impune liniștea ca stare de fapt, ca împlinire și necesitate care poate ajuta continuarea și împlinirea acestui drum pavat cu bunele intenții ale liniștii și cu fiecare corporalizare a ei.

Îmi alătur mâinile,

Căuș,

A cântec de păstrare- pasăre.

Câtă cădere prinsă

În a te purta…

Ne trudim cu rămânerea

Când

Ca niciodată

Ne viețuiește gândul rostului

Ca viermele din pară, acum

În para sa…

   Canopic, de Ramona Băluțescu este un ghid empatic și puternic stilizat al acestui traseu necesar, al acestui traseu către iadul liniștit așezat și niciodată pierdut din firile noastre, din așezările văzute și mai mult nevăzute ale lumii ce ne păstrează vii în alcătuirile ei nemuritoare. Suntem duși încet, de mână, până la fiecare graniță necesară, până la fiecare trecere impusă de tot acest rit(ual) al însoțirii prin poezie și cu cuvintele ei.

Pentru mine se termină lumea

La marginea ta,

Și se sfârșesc pământurile, și apele,

Și ne atârnă picioarele în jos,

Ca de pe o tipsie a sufletului…

   În poemele scrise de Ramona Băluțescu se ating firesc marginile fragile și tăcute ale ființei, ale firii și ne este astfel pusă la îndemână și apropiată această imanență a alcătuirii și al fiecărui gest înfășurat în ea al ei. Suntem puși pe aceste urme lăsate de pașii făcuți intenționat pentru a ne ghida de-a lungul acestui traseu lung, fără opriri și de neocolit.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…