PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Deriva

Copia Carbon, de Sebastian Sifft, Editura Humanitas

   Anumite cuvinte pot desena firesc forme și mișcări despre căderile unor vieți, despre derivele unor corpuri prinse în ele care își arată și își fac cunoscute aceste răspândiri propuse de ele, aceste desfășurări ale lor care se pot impune și așeza mai departe ca fiind completări, ca niște amplificări necesare pentru a le personaliza și pentru a le face astfel vizibile, și pentru a le cunoaște totodată mișcările care le vor strânge, în care se vor aduna pentru a-și expune construcția și straturile în care se pot vedea urmele tuturor acestor zbateri ce au avut loc pentru a-și lăsa văzute asemenea sedimentări, toate culorile și nuanțele în care s-au așezat și în care pot fi citite, înțelese, ascultate și auzite.

   Sebastian Sifft adună așa în cuvinte momente, stări ale lor și continuă cu descrieri ale suprafețelor în care își țin alcătuirile,iar mai departe ne face posibilă înțelegerea adâncimii care le conservă și care le menține în toate aceste forme în care stau, în care trăiesc în continuare și se lasă văzute neașezările atât de intense, de importante. Se poate citi și completa așa viața împreună cu fiecare dintre cutremurele ei devenite astfel cunoscute și asumate.

De când îmi mutasem viața în spatele pleoapelor, acolo, după pielița aceea bătătorită, pe care nici soarele puternic nu o mai putea străpunge, acolo, numai acolo mi se părea uneori că trăiam cu adevărat…

   Poezia își crește și ea aici cuvintele și alimentează continuu încăperile disponibile ale acestui text acoperind fiecare dintre aceste zone nealiniate, nelimitate, neîncadrabile în vreun spațiu sau în desfășurările lui, în cuprinderile din care și-ar putea desface posibilele aripi necesare desprinderii, ieșirii din această contină derivă, din această absență a plutirii care încurajează continua cădere, posibila încurajare a rătăcirii incluse în oricare asemenea izbitură ce urmează să aibă loc, izbitură ce va duce cu ea dezalcătuirea, demontarea fără posibilități de a reface întregul. 

Străzile erau goale, deși nu era atât de târziu în noapte. Asfaltul umed strălucea. Îmi vedeam umbra sărind peste băltoace. Din când în când mi se părea că aud stoluri de păsări trecând în rafale scurte pe deasupra mea, însă nu erau decât copacii în bătaia vântului. Undeva, mai departe, alte zgomote, ca și cum o turmă de porci invizibili a trecut rapid strada și a dispărut printre case. Apoi un guițat de animal înjunghiat. Mi-am adus aminte de Sorelin, de povestea pe care mi-o tot spunea bătrânul, când eram mic. 

Uitasem povestea…

   Copia Carbon este un corp, unul în care tăcerea și liniștea ei își face loc în toate firidele disponibilizate de el, în toate ungherele lui, iar fiecare dintre stările lor se caută, dar nu se (re)găsesc, nu își (re)cunosc invizibilitatea și își fac cunoscute astfel răspândirile, multiplicările și expansiunile căutate ale arătării lor, punerii și așezării lor în luminile necesare acestor timpi lungi de expunere, timpi care pot ține în liniile lor statice cât mai mult această continuă mișcare ce trebuie văzută și memorată de cititor, și astfel dusă cât mai departe, cât mai adânc în corpul și în mintea lui. Suntem ținuți într-o transă alimentată de cuvinte, într-una simțită de starea de vis și în aceea susținută continuu de aceste cuvinte care le povestește și le alimentează pe toate, care le încarcă și le expune atât cât se poate de mult pentru a fi consumate firesc în timpul lecturii.

Câteva vipere de munte mișunau pe lângă noi. Unui râs îi străluceau ochii în depărtare. La stânga, două căprioare, timide. Ne cunoșteam. Puțin mai în spate, o haită de lupi, atrasă de mirosul sângelui. O familie de porci mistreți scurma în pavimentul cu flori. Lângă mine, un melc. Atingerea lui, acum, mă înspăimântă și, înspăimântat, îl strivesc cu piciorul.

Lupii mârâie și se apropie încet…

   Copia Carbon ne spune povestea unui derapaj lung, unul tăcut dar ținut mult într-o mișcare ce se impune ca o rotire perpetuă, ca un traseu îndelungat într-un montagne russe cu toate urcările și mai ales cu căderile impuse de această călătorie și de mișcările ei. O derivă exquisite, una desfășurată într-un spațiu hașurat ingenios de autorul care i-a conceput toată această structură de pulp fiction, de straturi peste straturi de povești cuprinse și întrepătrunse toate în această structură ce scapă de înghesuiala omogenității și se desfășoară fluent în aceea eliberatoare a libertății diversității de stări, sentimente și intensități așezate în acest buchet de vise trăite și împinse în aerul indecent al vieții, al acelor vieți care se pot face înțelese numai așa, numai trăite și asumate până la capăt împreună cu fiecare schismă și cutremur tăcut al memoriei lor.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…