PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Cuvintele vizibile ale vieții

ESTIMP: 4 poeme, de Romulus Brâncoveanu, Editura ROCART

   Semne și urme ale vieții își împrumută de multe ori cuvintele poeziei pentru a le aduce în apropierea celor care le caută, să le facă vizibile pentru cei care vor să îi înțeleagă mișcările, acele mișcări care îi păstrează în gesturile lor căderile și urcările și fiecare dintre micile sau marile apropieri care le pot asigura atașările creșterii afectivităților necesare salvării, păstrării lor în firile care astfel le adăpostesc și care le vor oferi în continuare corpul ce va putea ține în senzorii lui și (con)duce cât mai departe acest text, această înfășurare și desfacere totodată de cuvinte care se vor putea să atașa actelor necesare vieții pentru a se lăsa să fie cunoscută, înțeleasă, trăită.

   Romulus Brâncoveanu identifică și vede semnele acestea ale vieții, mai departe recunoaște multe dintre urmele memorate de cuvintele încă nescrise sau nespuse ale așezărilor și ale mișcărilor ei prin spațiile puse la dispoziție odată cu peisajele și cu stările care le însoțesc și care le înlesnesc desfășurarea în textul care le spune, în povestea care crește și vântură liniștea aparentă făcând ca adâncimile să își aducă la îndemână umbrele care ascundeau și îi țineau departe de suprafețele vizibile orice gest ce îi putea face cunoscute răcelile, întunecimile, tăcerile.

Acolo, în inimi, stau și păcatul și virtutea,

Din virtuți se face un terci de dimineață pentru nevoiași,

Iar din păcat se scoate rodul nou, unu și zero,

Materii cerebrale scrise pe colțul mesei,

Chiar aici, pe masa din bucătărie.

Trecutul a lipsit din viața noastră.

   Poezia lui Romulus Brâncoveanu se lasă văzută sau cuprinsă în imagini și (ne) spune cuvintele vizibile ale vieții, ne sunt așezate, expuse și arătate împreună cu toate situațiile care le alcătuiesc și le corporalizează în aceste nesfârșite spirale scrise și ele în vremea și în vremurile încăpute și citite estimp, de-a lungul fiecărui drum desfășurat și împins în întâmplările vieții care l-a împrejmuit și l-a uimit pe poet. Estimp este timp adunat și scăpat din limitele impuse de cronologie, de orele mici sau mari, de luminile zilelor sau de întunecimile nopților, este tot ce s-a putut strânge, privi, simți și elabora odată cu mirările pe care privirile intense (în)spre adâncimile vieții s-au putu mai departe muta, rămâne și expune în cuvinte.

Ei sunt efemeridele, moliile de zid,

Ei sunt păianjenii de dud ce țes la mașina lor de țesut

Borangicul. Uvrajurile. Ea n-ar avea decât să ducă pânza la râu

S-o limpezească. Să nu se teamă, să-și suflece poalele

Și să arunce în apa curgătoare întreaga pânză

Și să o întindă apoi pe garduri de nuiele

Până când iar însuflețită se va scutura

De viețuitoare,

De inorogii știrbi de osul lor din frunte, de altița ajunsă-n fibra ei

La Facere.

Prezentul e toată ființa.

   Estimp anotimpurile se amestecă, se lasă prinse în țesătura fină a confuziei, a nelămuririi care le propune această împreunare cu timpii ce (de)scriu timpurile și cu oricare dintre momentele și gesturile vieții (cu)prinse în așezările îngăduite de aceste lungi și neobosite parcurgeri, de mișcările care tulbură dar care nu strică și de pașii atenți ai poetului prin toate aceste coridoare și spații deschise de gândurile lui despre lume, despre alcătuirile ei desenate (ne)firesc de fiecare dintre aceste de acum vizibile urme.

Nici bucată de ceară pe care se pun toate pecețile,

Nici colivie de paseri ce zbor când se lasă amurgul,

Nici rugă, nici imn, nici elegie, nici cvartet ce se aude

Din pieptul meu, nici qualia neantului.

Viitorul e o țară în care voi emigra.

   Este căutată continuu ieșirea, metoda la care se poate face recurs pentru a o gândi aici, în lume, în alcătuirile ei care v-a păstra și v-a duce mai departe

Coaja de aluminiu gri a memoriei…,

suprafața aceasta care poate prinde în oglindirile ei mate cuvintele vizibile ale vieții, cuvintele mereu necesare care se adună și forfotesc spre un fel de ieșire din atât de puțin cunoscutul și îngăduitul timp înțeles din alcătuirile poeziei. Estimp găzduiește în paginile sale aparențele liniștii, aparența care se lasă scrisă știind că mai departe, astfel poate fi apropiată, înțeleasă și spusă. Poezia de aici este povestea ieșirii din limitele enigmaticului timp și a așezării cuvintelor ei în stările activate și amplificate de toate acestea și de spuneri intensificate de scrierea lor. Romulus Brâncoveanu se propune vederii în această transă, în toate aceste (in)vizibilități (des)compuse odată cu înțelegerile impuse de călătoriile în spații și timpuri cât mai multe din teritoriile neumblate dar mult visate ale lumii, ale vieții, ale scrierii lor.

 

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…