PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Cuvintele inimii

Ale noastre dintru ale noastre, de Moni Stănilă, Casa de Editură Max Blecher

 

   Dragostea propune și presupune dialoguri de lungă durată, impune și expune cuvintele care ies din cele mai puțin vizibile încăperi ale inimii, din cele mai calde și luminoase stări pe care aceste stări și extensii ale lor în fiecare fire le mențin, le păstrează astfel vii și în toate formele și culorile care le pot face vizibile și cunoscute desfășurările. Toate acestea amplifică apropierea, fiecare dintre intensitățile ei și fac astfel posibil acest dialog intim și plăcut întreținut de cuvintele inimii și de continuitatea lor neobosită, mereu întreținătoare de creșteri, de urcări, de noi și noi alunecări în frumusețea lor.

 

 

  Moni Stănilă ne așază într-ale ei aceste cuvinte ale inimii, într-ale ei întrebări și mirări din corpul lor, din micile și incisivele pătrunderi ale sufletului în fiecare mișcare a siluetelor făcută vizibilă de ele. Suntem inițiați și ținuți în acest poem (de) îndrăgostit, suntem conduși de o mână cuminte prin toate încăperile disponibile ale dragostei, ale credinței, ale posibilităților lor de a întreține și de a crește mereu înălțimile lor, zonele în care urcarea este posibilă odată cu fiecare cuvânt folosit pentru a face fiecare pas în structura acestei apropieri.

Vorbim pe dinăuntru unul cu altul, sub straturi de piele,

căptușiți bine cu mușchi, vorbim. Și uneori eu uit că mă

asculți și mă aud doar pe mine. Revin repede la noi și când

spun Doamne, Tu ești, și când spun Moni, eu umblu aiurea

prin gândurile mele. Nu întorc capul, nu stau pe loc, nu

spun nici o voia Ta, Doamne, ci doar voile mele și găluștele

cu prune pe care vreau să le gătesc mai spre seară.

   O continuă căutare, o neobosită și vie întrebare se țese în cuvintele din Ale noastre dintru ale noastre, un sunet lung ca un cântec în care încap cât mai multe refrene ale dragostei, ale iubirii și ale continuei lor desăvârșiri într-ale poeziei și într-ale așezărilor nesfârșite ale ei. Tot acest mers spre și în interior evită oricare fel de oboseală, orice disponibilitate a ei de a aglomera momentele intime ale fiecărei întrebări, ale fiecărei căutări a ecoului lor în spațiul necuprins al lumii care le primește și care le rostogolește neobosit ecoul. Mai departe rămân cuvintele și fiecare urmă a lor care își lasă văzută apăsarea rămasă pe suprafața pe care s-a așezat și în care și-a încrustat semnul static, mereu vizibil de acum și de neînlăturat.

Stăm în vise cu glugile coborâte

peste ochii îngustați de dorința

de a vedea cât mai devreme.

 

Stăm, unii de-o parte a visului

și alții de cealaltă, coborâți

în gecile groase, ne scufundăm ca

picătura de vin fiert în zăpadă.

 

Stăm, dar în cizmele noastre îmblănite

degetele bat ca soldații din sulițe. Să nu

înghețe, să nu adoarmă.

 

Stăm toți în visul meu de iarnă…

   Fiecare moment al privirii este păstrat în cuvinte, în chihlimbarul ce evită deseori transparența pentru ca scoaterea la iveală a conținutului să păstreze exuberanța izbucnirii, a exploziei care excită orice atenție și oricare mijloc al ei de a ne face cunoscute și de a ne apropia imaginile care trec și se desfășoară de-a lungul acestei alcătuiri, de-a lungul acestei lecturi. Semnele poeziei sunt repere și își conduc bine vizitatorii, pe cei intrați, rămași și adăpostiți aici de cuvintele inimii ce s-au pus la dispoziție pentru a desăvârși această hartă și itinerariile ei.

Marea e întinsă ca o oglindă, deasupra o ciupesc pescărușii,

dedesubt alunecă pești și balauri nemaiîntâlniți, eu plutesc

ca o focă,

am nasul sub apă și doar ochii se rotesc la stânga și la dreapta.

 

Mi-ai dat o mare minunată, mișc foarte încet mâinile

și picioarele,

în pieptul meu recunoștința cântă la trompetă și fluier

când soarele

face firele de sare să-mi strălucească în părul tot mai cărunt.

 

Nu știu unde e raiul sau unde locuiesc sfinții Tăi acum,

dar cu Tine

nu o pot da după degete, știi fiecare gânduleț care plutește…

   Ale noastre dintru ale noastre are în corpul ei cuvintele inimii disponibile pe care Moni Stănilă le-a adăugat corpului ei pentru a-l cunoaște, pentru a-i răspunde și a-și face astfel cunoscute îndoielile, dragostea și fiecare răsfrângere a lor în spațiul din ce în ce mai gol de aceste întrebări și de răspunsuri la ele al lumii, al celor care hălăduiesc pe aceste coridoare încă vii și disponibile ale creației, ale facerii continue în care suntem prinși și pe ale cărei minuni nu mai suntem disponibili să le vedem sau de care să (mai)fim surprinși. Întrebările și cuvintele lor rămâm, iar fiecare dintre ele vor continua să își caute corpul care să le conțină înțelegerea și răspunsul.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…