PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Cuvinte despre tăcere

piesă de rezistență, de Teodora Coman, Editura NEMIRA

   Tăcerea își camuflează însușirile și felurile ei de a se face simțită frecvent în cuvinte, în fiecare dintre adăposturile promise de folosirea lor pentru a se lăsa spusă, scrisă și încercând să se așeze astfel în cât mai multe dintre creșterile sau adăugările pe care le aduc în apropierile ei aceste amplificări, împreună cu intensitățile acomodate mai departe cu normele liniștii care își încarcă și își inventează continuu toate disponibilizatele forme și forțe care pot să (o) spună, să o facă să fie cât mai cunoscută și cât mai vizibilă. Tăcerea nu presupune ascundere, însă impune acele distanțe care pot să țină în cuprinderile lor necesarele ecouri de mai târziu, ecouri care se vor rostogoli și le vor acoperi la un moment dat.

   Cuvintele care spun despre tăcere sunt scrise de Teodora Coman și transformate în acea piesă de rezistență cu ajutorul căreia poemele se lasă citite de la distanțele necesare ascultării și înțelegerii în care formele de a se transmite și de a se spune ale tăcerii pot fi cuprinse și adăugate fiecăruia dintre cei care traversează acest teritoriu impus al lecturii cu fiecare dintre stările apropierii de intensitățile ei înțelese și asumate, și transformate în manifest.

nu sunt mai prejos de voi, nu vă pierd din ochi, vă urmăresc

fiecare mișcare și mă sincronizez perfect.

am ceva probleme, dar știu să le tranșez.

mă consum și eu din nimic și iau, ca tot omul, linistress.

n-am adunat suficiente date în CV să mă caut sau să mă relansez.

vomit și mă simt din nou suplă să mă inserez

în imaginea pe care mi-o fac despre mine

când văd o rochie în care jubilez.

   Întotdeauna a știut Teodora Coman cum să ne apropie de acele necesare cuvinte despre tăcere, cum să le pună și cum să le așeze între poemele ei și lume, ca pe acele perdele fine, fragile, transparente care lasă sunetele să se înece în densitățile impuse de tăcerea care (le) spune mai bine, care le face mai ușor de identificat mișcările și gesturile în partea protejată sau nu de ele a lumii. Toate sunt transferate spre cititor cu mișcările discrete ale oricărei așezări fragile în straturile necesare identificării, ale înțelegerii.

o mână vine în urma ochiului credul, să caute ideea din spate, să

deconspire realul trucat

în experiențe senzoriale

o mână obișnuită cu flori de plastic, încă în topul preferințelor

pentru colonizarea scărilor mizere într-un imobil ineficient energetic.

cât de cameleonică și performantă a ajuns materia

în actul de simulare, dar nu e ceva nou…

   Corpul și senzorii lui se lasă scris și descris, se lasă descusut și reașezat în mereu noile forme care îl caută și cu care se adaptează în această continuă cizelare și îngrijire a lui. Toate aceste mișcări controlate sau nu au loc în această impusă tăcere în care se derulează secvențele vieții, ale vieților care pătrund și mai departe rămân să se desfășoare aici, în și printre porțiunile îngăduite de aceste cuvinte despre tăcere, despre încurajările aduse de aceste afinități amplificate de intensitățile și inducerile lor.

aș putea lua lecții de dicție, înot,

să fac compromis între necesități și

ieșirea din zona de confort;

sigur mi-ar crește stima de sine, om mai ușor de adaptat,

dar blocat în același tipar de fericire

visată ca un tsunami ușor de controlat

venit de undeva, din paradisul comestibil, numai lapte și miere

până la zahărul rafinat,

să acopere etanș un baton crocant,

vizibil din toate unghiurile posibile.

mă-ncântă să știu că cineva salivează după mine cu efect…

   Citim și citind șlefuim această delicată și fragilă piesă de rezistență pe care Teodora Coman a așezat-o în lumina cuprinsă și salvată de aceste cuvinte despre tăcere pe care ea le-a identificat și mai departe le-a pus în acest chihlimbar corporalizat de toate inducerile încăpute și rămase în transparențele lui.

pentru efect de curgere sunt unde mă nimeresc, atâta știu, să mă

sustrag ușor din peisaj…

   Fiecare poem din piesă de rezistență este o relatare, o redare tăcută, intensă și discretă pe care (ne-)o face Teodora Coman despre așezările ei în lume, despre privirile ei spre lume și despre cum le-a înțeles pe toate care s-au pus mai departe în mișcările pe care le face în fiecare dintre aceste mereu noi împrejurări ale vieții și în fiecare dintre mai mult sau mai puțin înțelesele ei desfășurări, pierderi, adăugări, transformări.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…