PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Cuvinte de departe

EXTINCȚIE, de Dmitri Miticov, Editura OMG

   Poezia aduce în lume întotdeauna cuvinte de departe, de acolo de unde ecoul nu le mai poate desluși, înțelege sau transporta către cei care vor să le audă, să le înțeleagă, să le cunoască ci caută să le pună în apropierea celor care vor să ducă la capăt toată această mereu extinsă călătorie a înțelesurilor ei, ale desfășurărilor și întinderilor în care își lasă să fie văzute cât se poate de mult din aceste mișcări citite, auzite și recunoscute de tot ce înseamnă și trăiește ca și ele ascunse în lume.

   Poezia lui Dmitri Miticov are în stările ei și (ne) aduce aceste cuvinte de departe, cuvinte care vin sau care se întorc intenționat în(spre) lume împreună cu poveștile și posibilitățile ei de a-și identifica gesturile prin care își personalizează și prin care își distinge mesajul, conținutul și corpul odată cu fiecare dintre stările și senzațiile (ne)știute, (ne)cunoscute sau nu prin care se apropie, prin care și cu care se lasă văzută și acceptă să fie înțeleasă în formele pe care le aduce dinspre aceste (scrise) depărtări înspre interioarele deschise pentru a le primi și a le adăuga fiecărei asemenea îngăduite apropieri.

Din toate lucrurile care la un moment dat ne-au părăsit s-a răspândit o energie remanentă

care-a pornit în sens contrar și ne-a găsit.

 

Încremeniți în codul unei sensibilități exagerate, emoțiile noi, neprogramate ne-au lovit cu

gama lor complexă de intensități.

Îmi place nemișcarea pentru că din nemișcare se desfac evantaie de posibilități.

 

Sunt locul geometric al înfrângerilor repetate și-al întâmplărilor sperate pe care nu le-am mai

trăit.

   Tot ce se vede este extincție, este acel fior (ne)înțeles despre care Dmitri Miticov (ne) scrie și în care ne înfășoară în timpul lecturii, al transportării care are loc și care ne mută exact în acel departe de unde revenim odată cu cuvintele poeziei lui și cu stările transcrise aici care o însoțesc și care ne păstrează în aceste transe induse de fiecare moment de fiecare parcurgere a faptelor de-a lungul extincției astfel explicate, extincție în urma căreia corpurile și simțurile noastre se lasă seduse și păstrate în această poezie care ne lasă duși în absențele și mai departe pe suprafețele, teritoriile și distanțele unde ajung și din care se întorc amplificate ecourile ei.

Am putea fi un documentar despre o supernovă care explodează să devină

o panglică reziduală desfășurată-n spațiu pe mii de ani lumină.

 

Mă uit la oamenii de vârsta mea și mi se par bătrâni, indiferenți și goi.

Moartea ta n-a fost un fenomen al naturii, ci o întâmplare în noi.

 

A fost fericire, apoi ne vedeam din ce în ce mai rar și mai mult în imaginar.

Tot ce apuc să iubesc începe să se miște-n sens contrar.

 

Toate lucrurile pe care le ating dispar. Se evaporă. Se destramă.

Câteodată nu rămâne nimic. Câteodată rămâne doar teamă.

 

Câteodată o panglică de mii de ani lumină se întinde între noi și ne străbate

înfășurați în întuneric, în liniște desăvârșită și-ntr-o teribilă singurătate.

   Fragmente ale vieții se disting și rămân neconsumate de fazele, de senzațiile și de momentele extincției (de)scrise de Dmitri Miticov și mai departe se caută și se (re)alcătuiesc făcând din tot acest patchwork acel mereu viu și nou întreg care se salvează, care duce mai departe mișcările, cuvintele, dar și gesturile necesare întoarcerilor în stările și pe teritoriile vieții, ale realităților ei seducătoare și mereu necesare explorărilor fiecărei depărtări, fiecărei rătăciri care încape în poezie și mai departe fiecărei asemenea întoarceri din aceste lungi și formatoare călătorii.

Uite cum facem: indolenți, le vom permite-acestor replici abrazive să ne cresteze-n

pielea inocenței răni adânci

și ne vom fugări prin defileuri amenințătoare, cu mințile întunecate de ostilitate,

ferindu-ne constant de stânci.

 

Poate că și respectul e un lux pe care nu ni-l mai putem permite. O stea gigantică

albastră de care ne îndepărtăm când depărtarea ne îngheață.

Dacă istoria e scrisă de învingători, cine va consemna povestea noastră? Cel care

povestește mai frumos sau ultimul rămas în viață?

   Prin poezia adusă din călătoriile lungi ale minții care i-au memorat trăirile și odată cu toate aceste cuvinte de departe din poemele expuse aici, în volumul  Extincție, Dmitri Miticov ne inițiază și ne propune astfel fiecare dintre aceste atingeri și memorări ale lor care au loc în timpul lecturii, memorări care mai departe se lasă și ele citite, ascultate, păstrate și înțelese corect de corpurile și de emoțiile noastre disponibilizate acum, învățate să își asume cât mai multe dintre adăugările adunate de-a lungul transelor, al traseelor acestei călătorii și de fiecare întoarcere impusă de parcurgerea, de trăirile și de consumările ei.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…