alfabetocrația gândului, de Ion Șerban Drincea, Editura BRUMAR
Există și vin acele momente în care oglinzile vieții își lasă văzute apele iar în limpezimile lor încep să se vadă din ce în ce mai clar micile și marile povești care au încercănat sau care au destins fiecare senzație, fiecare gând sau oricare dintre mișcările lor care i-au fost alături ființei care se face astfel de acum văzută, care se lasă de aici mai departe cât mai apropiată și cât mai atinsă de intensitățile păstrate în alcătuirile amintirilor, ale rememorărilor și ale încercărilor de a le înțelege, de a le spune, de a le scrie. În completarea tuturor acestor stări vine și lasă cuvintele să își spună credința, credința prin care înțelegerea fiecăruia dintre noi se desăvârșește, care ne completează, care ne ajută întotdeauna să mergem mai departe.
Ion Șerban Drincea a încercat această apropiere de fiecare imagine disponibilă încăpută în povestea sa, în desfășurările lor și le lasă în contimuare să își deruleze momentele care pot să îl spună, care îl pot fixa și păstra în acele cuvinte care îi sunt necesare pentru întregire, pentru desăvârșire și pentru oricare continuare disponibilă mai departe. Credința în acest fel de a se lăsa văzut, înțeles și citit se ramifică și lasă vederii celui care se apropie poezia care amplifică în cuvintele ei imaginea, personajul care se lasă povestit, ascultat, (de)scris și citit.
Departe de mine se duc amintirile
cu luminile gravate în litere
după țâțâna anilor iubirile
se adună în portaluri de dor
scrijelate cu vorbe doar nume pierdute
îmi întregesc clepsidra cu ani în nisip…
O firească alfabetocrație a gândului se desface din înfășurările vieții și în continuare tot o firească disponibilitate a fiecărui simț de a se lăsa atins de fiecare umbră a amintirii care poate recompune acele borne necesare (re)facerii fiecărui traseu, a fiecărei călătorii din care se pot extrage inițierile și experiențele firești sau nu ale vieții, ale parcurgerii și ale trăirii ei. Ion Șerban Drincea își face timp pentru a aduce la suprafață toate aceste căutări și rezultatele lor nelăsând melancolia să se atașeze prea mult și să le tulbure limpezimile. Suntem ținuți într-un firesc și continuu teritoriu al clarității care nu atenuează strălucirile nici unei amintiri, a nici unei prelungiri a ei în profunzimile visului sau pe suprafețele vieții trăită zi de zi, zi după zi.
Zborurile mele din vise
s-au înmulțit cu fiecare an
probabil că îngerii îmi sunt prieteni
și îmi arată puterea zborului
înainte ca trupul să hrănească rădăcini
mă poartă alături de ei peste oameni
nu-i văd dar îi simt cum mă ridică
atunci când cad fără aripi
mă înalț în bucuriile zborului
și planez peste întinderi sub stele
este o minune dezlipirea de pământ…
Fiecare neliniște a eventualelor corectări este așezată în eratele firești ale fiecărei credințe în puterea vieții de a se pune și de a se menține singură în stările necesare ale parcurgerii și ale înțelegerii lor, ale ducerii la capăt a fiecărei necesare călătorii care a fost începută odată cu momentul în care a încăput și s-a lăsat trăită viața, în care oricare dintre credințele ei s-au putut păstra și transmite.
Când mi-am adunat drumurile în tălpi
Nu le-am știut sfârșitul
m-am oprit doar la câteva intersecții
unde am sădit câte un pom
lângă pantofii mei găuriți
îngropați lângă rădăcinile lor
nu am încetat să merg
chiar dacă m-am rătăcit
prin hățișuri de rădăcini
am găsit alte drumuri
colindând cu picioarele goale
marcând iarba călcată…
Credința păstrează și salvează fiecare pas al fiecărui moment pe care Ion Șerban Drincea l-a scris, pe care l-a pus astfel ca reper pentru cei care se apropie și vor să îl citească, să îi simtă și să îi audă toate aceste mișcări prin aceste puțin cunoscute teritorii ale credinței în puterile pe care le poate folosi pentru a le păstra și a le face cunoscute în și cu cuvinte, în poemele țesute special ca să fie purtate, înțelese și adăugate firesc mersului său prin această niciodată sfârșită sau consumată lume. alfabetocrația gândului ne descifrează această țesătură în care sunt desenate reperele necesare păstrării, amplificării și transmiterii fiecărui gest pe care credința îl lasă în firea celui care vrea să o spună, să o facă cunoscută, să și-o apropie.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…