PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Corpul dezgolit

Oameni fără piele, de Suzănica Tănase, Casa de Pariuri Literare

Corpul își mută frecvent poveștile în simțuri, în trăiri și în fiecare dintre transele încăpute în toate aceste senzoriale și intense nuanțe ale vieților lui. Încet, încet se așază toate în cuvinte și astfel povestea își amplifică mai departe stările care îi mențin și îi cuprind creșterea, și fiecare moment vizibil și înțeles al ei. Corpul încurajează așa curgerea acestor întâmplări fluidizate în textul care știe să le spună și să le strige, să le facă văzute și auzite. De aici suntem făcuți părtași la această desfacere care dezgolește și expune fiecare dintre aceste notații ce se mișcă și își completează gesturile lor în acelea ale poeziei, în toate disponibilitățile ei. 

 

  

Toți acești pași, toate aceste gesturi și undele lor sunt făcute să își arate mișcările și simțirile de Suzănica Tănase în porțiunile dezgolite pe care le arată în poezia ei, în aceste alcătuiri în care se desfășoară cruzimi pentru a le îmblânzi și în care sunt lăsate vederii imaginile în care ele se desfășoară, în care se adună și din care se rostogolesc fără oprire spre și în cei care le privesc, care le ascultă și le citesc.  

 

Camera era goală și unsuroasă. Parchetul cenușiu, uzat, rupt pe la colțuri. Ferestrele largi, fără perdele.

Pe jos se vede o saltea de-o persoană, pătată de ceva galben, urină, o supă vărsată, cine mai știe. O primise în dar, de la o altă femeie alungată.

Când intra în apartament avea mereu impresia că acolo murise un om de bătrânețe sau pur și simplu de singurătate.

Don’t lose hope, cineva cântă prin pereții de hârtie

   

Sunt deschise multe ferestre prin care să se vadă și sunt puse în lumină firide destule în care să se adăpostească după aceea ce se mai poate salva și păstra, ce se mai poate așeza în așteptarea înțelegerii, a redescoperirii și a vindecării, în oricare stare benefică în care le transportă dezgolirea și expunerea lor. Simțurile își lasă la vedere organele și alcătuirile lor, își arată astfel originile, rădăcinile, culorile și tot ce le construiește corpul necesar, corp în a cărui structură să își disperseze ritmurile și ecourile ce le urmează și care le face cunoscute multiplicările. 

 

Am văzut pasărea care a zburat printre crengile negre ca un semn, apoi căzătura mamei cu fața în jos. Spaima ca o aluviune de noroi care înghite totul din jur. Țipătul meu blocat în gât, liniștea care umfla cerul, inima care bătea ca un prizonier într-o ghindă. Murisem sau ne găseam împreună sub un cer viu care ne scuipase în zăpadă?

  

 Oameni fără piele este un poem complex, unul în care se lasă privite diorame împreună cu toate mișcările lor covârșitoare ce sunt compuse din imaginile discrete ale durerii, imagini care pot să încapă într-o lume și în fiecare dintre corpurile ei dezgolite și expuse vederii, lăsate la îndemâna apropierii și ale (re)cunoașterii de către cel care trece și care se apropie de cuvintele lui. Fiecare cuvânt înlesnește această aducere aproape, în intimitatea și în pliurile ei disponibilizate acum și aici pentru a-i fi simțit zgomotul conținut de fiecare asemenea încăpere care le (sus)ține și le păstrează în toate aceste stări împreună cu evadările lor încurajate de inevitabilele amplificări și revărsări peste aceste (im)posibile limite. 

Copiii orfani așteaptă decizia adulților strânși unul în altul ca într-o capsulă albă. Nu se disting trăsăturile lor de o coală de hârtie pe care încă nu s-a scris nimic. S-ar fi zis că și-au amânat simțămintele pentru o altă zi, totul foiește în interior. Ți se pare.

   

Suntem prinși și ținuți în toate aceste viziuni și (de)formări ale acestui dureros și traumatizat corp dezgolit pe care Suzănica Tănase l-a ecorșat pentru ca privirile și simțurile noastre să se alăture înfiorării provocată și susținută de cuvintele care îl spun și care îi cresc povestea continuu, neobosite. A înfășurat toate acestea în cuprinderile poeziei și în tiparele ei primitoare, le-a dat formele necesare care le pot ține și care le pot îngriji fiecare moment și fiecare gest al creșterii și al acaparării spațiului necesar acestor desfășurări ale poveștilor care se desprind și se cuplează cu cuvintele și cu stările lor tot ce le înconjoară, tot ce le poate alimenta în continuare lumile și viețile lor care cresc din ele.

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…